Scrisori către suflet...

Scrisoarea I

   Iubirea ne macină, ne consumă, ne descompune piesele inmii ca într-un puzzle, iar noi trebuie să-l rearanjăm de fiecare dată. Uneori piesele sunt din sticlă și se sparg in mii de cioburi. Piesele pot fi lipite, dar nu vor mai forma niciodată un întreg – bibeloul va fi ciobit si nu va mai radia de strălucire ca la început. Trist, nu? Așa este iubirea…sau suferința. Stai puțin…Asta înseamnă că iubirea = suferință? Nu ar trebui să fie așa. Nu aceasta este menirea acestui sentiment absolut. El ar trebui să reîntregească sufletul, să-l înalțe, să-l învețe să zboare printre stele sau chiar printre norii asaltați de furtună. Iubirea adevărată te înalță, nu te lasă să te prăbușești de unul singur și să te lupți cu negura nopții. Dar poate înțelegem greșit iubirea…

Trash

   Trebuie să las trecutul în urmă, să mă axez pe viitor și să văd partea plină a paharului. Dar cum pot face asta când sunt bântuită de atâtea fantasme și de atâția vampiri însetați de sange? Doare să simți că pentru tine, cineva e totul, iar pentru el nu ești nici măcar o amărâtă de opțiune. Măcar de ar încerca să mă cunoască, să mă descopere. Este așa de simplu, nu necesită niciun efort. Trebuie doar să mă privească în ochi și să deslușească întreaga poveste. Poate nu are capacitatea asta…
    Știi sentimentul acela când ești sigur că dacă nu mergeai într-un anumit loc, nu rosteai un anumit cuvânt sau nu întâlneai o anumită persoană, totul ar fi fost diferit?
   Dacă nu mergeam în acel loc, dacă nu intram în acea sală, dacă nu ocupam acea banca, dacă nu dădeam atenție vorbelor și gesturilor lui, aș mai fi ajuns așa, m-aș mai fi îndrăgostit?

O mică istorisire

   Stăteam acolo, în spatele sălii, contemplând turma de oi care își aștepta ciobanul, în liniște și pace, păscând pe pajiștea întinsă. La un moment dat, o oaie nărăvașă s-a ridicat din mulțime, dezvăluindu-și viziunea despre lume și viață, despre viitor. Oița din spatele turmei, mai timidă, o sorbea din priviri pe cea curajoasă, dominantă și își încânta urechile cu glasul ei. După ceva timp, o vacuță invidioasă pe gândirea și judecata oii inteligente, răsună din talangă, anunțând apariția ciobanului. Acesta porni cu oile pe camp, dar oița cea fragilă și micuță nu-și putea lua ochii de la cea înaltă, elegantă și mândră. Din această cauză, întâmpină obstacole pe drum – ba se împiedică, ba uită să pască, ba nu auzi ordinele ciobanului ostenit.

   Spre seară, oița aiurită iși dadu seama de realitatea cruntă – se indrăgostise de oaia nărăvașă, fară voia ei. Era prea târziu pentru a da înapoi…Inima îi întunecase rațiunea.