Scrisori către suflet...

Scrisoarea a IX-a

Destinul

Crezi în destin?

Cel ce-ți deschide poarta împlinirii,

Cel ce-ți îndrumă viața în neștire,

Cel ce te mânuiește ca pe-o marionetă.

Crezi în puterea sa?

Deplină, sublimă, atotputernică.

O fi destin cel ce vă unește ?

Acea conexiune indestructibilă, intangibilă?

Când ochii-i castanii pâlpâie-n a ta singurătate,

Când universul ți-e luminat de acel zâmbet schițat,

Când tot din jur se preschimbă în vid,

Astrul strălucește lin.

Impunător, se-ntruchipează-n Făt Frumos

Și-alunecă pe-o rază spre destin

Tu simți fiorii ce-ți inundă trupul?

Când vă zâmbiți ca doi prunci

Văzând lumina pentru prima dată

Când încercați să dați totul uitării,

Dar cel prea-numit "destin" vă-ncrucișează calea:

Calea spre iubire, calea spre fericire.

Nu aștepta destinul, ci-aleargă după el!

Luptă pentru a ta iubire,

Luptă pentru EL!

Trash

   Acel moment când destinul bate la ușa ta...Tu îi deschizi ușa, poftindu-l înăuntru cu mare bucurie, neștiind că acesta a trecut mai întâi pe la EL, dar EL...EL  nu era acasă, iar destinul a plecat cu coada între picioare. Ce ghinion!

   L-am văzut peste tot, prin mulțime, prin locuri pustii, neașteptate. Am crezut că destinul ne încrucișează calea, dar bănuiesc că au fost doar coincidențe amăgitoare. Sunt cuprinsă de o dulce supărare, dezamagire. Mi-am încredințat destinului toată speranța, toată încrederea. Dar sunt obișnuită să fiu uitată...

   07.01.2015  - d̶e̶s̶t̶i̶n̶u̶l̶  coincidența a lovit din nou. Mă întreb de ce mi-a rămas întipărită în minte această data. Ah, da. Inimile noastre însetate de afecțiune, rătăcite, s-au depistat una pe alta și s-au ciocnit. Stai, ce? Ce am? De fapt, trupurile noastre s-au ciocnit. Delirez...

O mică istorisire

  Era odată o prințesă îndurerată, silită de tatăl ei să se mărite. Pretendenții erau frumoși, de viță nobilă, harnici, dar niciunul nu se compara cu prototipul ei. Ea îl iubea pe cavalerul înalt, bonom, cel ce fura inima tuturor prințeselor, dar el o ignora. Credea că este o fată ca toate celelalte. Într-o buna zi, fata fugi la castelul cavalerului misterios. Străbătu toate încăperile, dar nici urmă de alesul sau. Ostenită, contramandă "misiunea" și coborî scările, îndreptându-se spre ieșire. De după colt, cavalerul apăru impunător, dar pierdut în gânduri și neatent precum prințesa. Trupurile lor se ciocniră, iar privirile li se intersectară. Prințesa amuți, savurând momentul. O mie de senzații îi încercau trupul hipnotizat. Observă în ochii adânci ai cavalerului ceea ce nu mai percepuse pînă acum — căldură, duioșie, confuzie, resemnare. Îl putea citi ca pe o carte deschisă, dar paginile se epuizară rapid. Cavalerul se mută din loc, ocolind trupul electrizat al prințesei. Devenise din nou rece, dominant, indescifrabil.

    Prințesa își dădu seama că idealul ei cavaler se ascundea într-o încăpere sigilată, sumbrăși numai ea deținea cheia. Ea îl putea salva, îl putea face fericit, îi putea îndepărta umbra din suflet și îl putea purta pe tărâmuri de paradis. Dar oare o va lăsa?