Scrisori către suflet...

Scrisoarea a VII-a

    Iubirea - un cuvânt cât o mie, dar cu o multitudine de semnificații. Îi poți descifra taina doar dacă călătorești prin lumea sentimentelor. E o lume schimbătoare. Când ești singur, cântul inimii este lent și melodios, dar când ești în preajma celui care te-a făcut în mod miraculous să simți fluturi în stomac, doar prin simplul fapt că respiră același oxigen ca și tine, cântul se intensifică, devenind incontrolabil. Dar și când acea persoană este departe…o bucată din inima ta parcă a fost răpită. Realitatea se preface în imaginație, iar imaginația se stinge imediat ce deschizi ochii, pierdută. Întrebările retorice îți învăluiesc mintea: “Oare mă iubește? Sau doar mă amăgesc?”.
    Totul pare neclar, dar tu continui să speri. Mintea falimentează, se transformă într-un labirint complicat și fiecare ieșire pe care o întâmpini e blocată. Îți vei ascunde tristețea profundă sub chipul unui înger nevinovat și inocent.
    “Dacă totul a fost o iluzie?” te întrebi. “Dacă trebuia să acționez cu mintea, nu cu inima?”
    În zadar…Lumea sentimentelor este mai puternică. Se împotrivește pană domină.

Trash

     Vreau să-l am în fațăși să mă pierd în adâncul ochilor lui, care ascund povești încântătoare, vindecându-mi rănile inmii. Atunci când el va schița un zâmbet, dezvelindu-și pomeții pătrățoși, mă voi simți în siguranță. Uneori îmi spun că o să treacă…această iubire rătăcită. Îmi doresc să îl uit, să îl urăsc, dar odată cu trecerea timpului, mă indrăgostesc și mai mult, iar inima se scunfundăși mai adânc, fară nicio șansă de a ieși la liman.
     Îmi place să simt ploaia și să plâng atunci când plouă, deoarece nu mi se observă lacrimile. Sunt melancolică, contemplu natura, cerul, lucrurile mărunte. Orice lucru mărunt mă face să zâmbesc…sau să sufăr. Caut motive, explicații, dar acestea se pierd în abisul întunecat. Uită de trecut, trăiește în prezent și speră la viitor!

O mică istorisire

   Era odată un suflet anonim, care încerca să se descopere, să-și afle identitatea și să cunoască universul. Aceasta este povestea lui:
   “O lume plină de suflete care mișună alene prin negura pustie…O lume inefabilă, acoperită de un văl înalt, pe care trebuie să-l trag, ieșind la suprafață. Ah…această vastă împărăție a misterului e încuiată. Trebuie să mă eliberez. E întuneric și o liniște mormântală. Oare m-au uitat? Închid ochii care îmi pâlpâie în lacrimi sărate și cuget…O lumină răutăcioasă se ivește în depărtare. Dorința de a mă apropia de lumină îmi stârnește un neastâmpăr copilăresc. Mă simt ca într-un tunel, alergând spre luminița de la capătul său. Mă apropii…O dulce supărare îmi intersectează gândul. Dacă nu sunt ceea ce ei vor? Risc și trec prin capătul tunelului care răbufnește ca o lumină orbitoare. Mă cuprinde o năvălnicie sălbatică. Am reușit! Zăbovesc triumfător pe o pajilte vastă, contemplând alaiul de constelații. Am fost și eu un astru cândva…Acum sunt pământean al acestei lumi. Luna domnește pe cer ca un trofeu suspendat. Cine sunt eu cu adevărat?”