Scrisori către suflet...

Scrisoarea a III-a

Uitarea e firească, face parte din natura omului. Uitarea e poarta spre eliberare, starea de catharsis, evadarea dintr-o lume pustie și întunecată, dintr-un labirint întortochiat care pare nesfârșit. Acest drum, această călătorie spre uitare este totuși dificilă. Vei întâmpina obstacole — poate îți vei uita pașaportul când trebuie să te imbarci în avion, poate iți vei uita bagajul sau poate chiar te vei rătăci prin aeroport și nu vei urca la timp în avion. Uitarea implică un proces vast. Este nevoie de timp pentru a-ți vindeca rănile inimii, pentru a îndepărta spinii, a reconstitui cartea și a trece la celălalt capitol, la pagina următoare a vieții.

     A uita nu este o arta, dar nici un lucru facil. A uita înseamnă să treci mai departe, să pășești cu mult curaj spre o nouă etapă, să te descotorosești de bagajul greu, plin de amintiri. Trebuie să închei o etapă pentru a duce la îndeplinire uitarea. Trebuie să faci pace cu tine însuți/însăți, să îți reevaluezi sentimentele pentru persoana în cauză. Pentru a o uita, nu trebuie să simți nici ură, nici iubire, ci indiferență.

Trash

   M-am gândit de atâtea ori să îl uit. Atunci când am crezut cu adevărat că am dus la îndeplinire misiunea, cu succes, inima s-a revoltat și s-a întors împotriva mea. Când nu mai vezi o persoană pentru ceva timp, crezi că ai reușit să o uiți. Dar când o revezi, își dai seama că te-ai înșelat și amăgit amarnic. Aceea nu a fost uitare, doar o pauză de reflectare, un răgaz pentru a-ți pune ordine în gânduri, în suflet. Simt că, pe zi ce trece, devin tot mai îndrăgostită și dependentă de prezența lui, de zâmbetul și mimica sa expresivă. El e centrul universului meu, e satelitul care mă înconjoară, e steaua de pe cerul meu și soarele care alungă norii. Dar orice soare apune...

O mică istorisire

  Era odată o constelație strălucitoare ca o piatră Swarovski și impozantă ca un zgârie-nori. Toate stelele păleau când ajungeau în dreptul ei, inclusive o mica steluță pierdută prin neant, care pană atunci, fusese încrezătoare, plină de speranță. În fața constelației însa, își pierdea puterea și importanța — până într-o zi. Constelația își schimba mereu poziția, fiind urmată întotdeauna de steluța afectuoasă, dar într-o noapte, constelația dispăru ca printr-un miracol sau se ascunsese, iar steluța a fost nevoită să devină independentă. Se simți liberă, din nou puternică, voia să ajungă, la randul ei, o constelație. Dar într-o noapte senină de primăvară, constelația își scoase masca. Fusese acolo tot timpul, dar steluța nu-și dăduse seama, fiind absorbită de dorința de a-i ocupa locul, de a deveni rece, indiferentă, dar dominatoare și lucitoare. Când o revăzu, lumina îi păli, toată încrederea se evaporă în abisul necruțător și deveni aceeași de dinainte. Văzând cât de mult își dorește să ajungă ca ea, constelația facu un compromis și îi darui ceva steluței — speranță. Doar speranță.