Viaţa de liceu

Capitolul I »

Iată-mă în avionul care mă duce cu repeziciune în locul pe care am încercat cu ardoare să-l îndepărtez. Privesc în jur şi mă gândesc la prietenii pe care i-am părăsit cu mult timp în urmă , la noua casă , chiar şi la motănelul mamei.

Prietenii mei.. Oare mă vor primi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat?! Ca şi cum n-am plecat de lângă ei fără ca măcar să-mi iau rămas bun , fără să le spun : " Hei , tata a primit o oportunitate mare în Londra şi .. Ei bine trebuie să plecăm , să lăsăm New York-ul în urmă. ".

Uneori stau şi mă întreb de ce nu le-am spus ?! Cu siguranță că dacă aş fi făcut-o nu ar mai fi atât de greu să dau ochii cu ei , nu m-aş fi gândit că se întreabă în fiecare zi, la fel ca şi mine, de ce am făcut-o. Ştiu prea bine că despărţirile nu sunt tocmai punctul meu forte , că niciodată n-am fost bună la cerutul scuzelor , că de cele mai multe ori nici nu o făceam , chiar dacă ştiam că e vina mea..

Gândurile mi-au fost întrerupte în momentul în care am auzit fraza pe care speram să nu fiu nevoită să o aud , să rămână doar un vis .. Dar se pare că e prea târziu ca eu să mă trezesc, e viaţa reală şi indiferent că-mi place sau nu , momentul a venit!

" Dragi călători avionul a ajuns cu bine în New York , vă rugăm să părăsiți avionul în ordine. Vă mulțumim că ați ales compania Fast AirFly ! "

Am privit în jur şi am văzut-o pe mama făcându-mi semn să mă ridic , să mă grăbesc şi să o urmez. M-am ridicat melancolică şi am pășit uşor spre scările ce aveau să mă aducă la realitate.

Le-am coborât cu teamă de ce avea să mă aștepte mai departe. Odată ce am atins asfaltul am simţit cum am fost cuprinsă de o stare nu tocmai plăcută.

Am aruncat din nou o privire , puţin sfioasă, în jur ca să văd New York-ul. Mama avea dreptate: nimic nu era schimbat. Aceleași clădiri care îţi tăiau răsuflarea, aceaşi oameni uşor plictisiți şi totodată entuziasmați, aceaşi monotonie.

Exact acelaşi peisaj pe care l-am părăsit în urmă cu 7 ani. La vârsta de doar 11 ani am fost nevoită să îmi las toată viaţa în urmă, toţi prietenii, toţi profesorii, colegii , vechea casă , bona mea dragă .. Rămânând doar cu amintirile pe care mi acum le am întipărite în minte.

Am fost împinsă uşor de la spate de draga mea mamă în semn că trebuie să urc în masină. Am intrat şi m-am făcut lejeră ca mai apoi să îl văd pe dragul meu Arthur, șoferul cel mai bun , un al doilea tată.

- Ohh , domnișoară Sophie nu ştiţi cât de dor mi-a fost de dumneavoastra! spune Arthur cu o urmă de tristețe.

- În primul rând , Arthur vorbeşte-mi la 'per-tu' , şi în al doilea rând şi mie mi-a fost dor de tine! spun eu uşor iritată de faptul că îmi vorbește cu dumneavoastră..

- Cum dorești draga mea Sophie! Şi doamnă Williams o să rămâneți aici definitiv? continuă el.

- Aşa se pare.

- Am ajuns doamnă!

- Ei bine Arthur, mâine să fi aici de la 12:00. Vei fi numai șoferul fiicei mele..

- Sigur că da , doamnă. Sophie ne vedem mâine!

- Da Arthur, deabea aștept!

Am părăsit maşina şi am pășit în noua casă. Se pare că mamei nu i-a mai plăcut vechea casă.

Din câte văd este stilată, exact pe placul mamei. Living-ul este uriaş , cu o plasmă , o canapea crem şi două fotolii din același set cu canapeaua , o măsuţă de cafea şi alte câteva detalii. Bucătăria era despărțită de living printr-un bar , nu am avut plăcerea să văd bucătăria aşa că am urcat sus evitând orice fel de contact cu oricine.