Premier amour

1. "Ce am simțit și eu"

     Zborul lung a fost mai ușor de suportat datorită serviciilor perfecte ale companiei de voiaj, dar asta nu înseamnă că escala la New York nu m-a obosit sau celelalte 30 de ore de zbor. Uneori regret că nu-mi ascult tatăl când mă roagă să-i cheltui banii pentru cauze meschine, de exemplu un zbor privat.
Am senzatia ca imensul coridor care mă conduce spre ieșire, nu se mai termina. Pășesc tot mai apasat iar brusc, rochia cambrată nu mai pare o alegere așa bună.

       După nenumărate ore pe Facetime, mii de mesaje și poze, urmează să îmi strang în braţe sora şi cea mai bună prietenă. Abia aştept să reluăm nopțile dedicate nouă. Zăresc ușile glisante, iar zâmbetul larg și pasul alert pe care îl am îmi trădează extazul și ca prin magie trec dincolo de ele.
        Caut cu repeziciune chipurile cunoscute dar nu sunt nicăieri. Câteva persoane încă se învârt în jurul meu, dar doar atât. Fetele mele nu au venit.
        Las trolerul lângă mine și încep să caut în poșeta de umăr, telefonul. După ce îmi deblochez telefonul, mesajul din partea surorii mele îmi apre pe ecran.

" Sis : Dain, iartă-ne! Te aşteaptă în fața aeroportului iar noi ne vedem acasă . :)

1:12 PM , 01.07.2018 "

       Mă gândesc că or fi trimis vreun șofer, din cauza comodității lor. Le apelez pe cele două dar îmi raspunde robotul de fiecare dată. Imi rotesc ochii stiind ca gestul nepoliticos este ascuns de ochelarii cenusii. Îmi dau două palme mental, poate îmi intră în cap că pe viitor, ele nu sunt o primă variantă bună.

       Îmi iau bagajul și mă îndrept spre ieșire. Soarele și aerul mult prea arzător al orașului mă lovesc fără milă, piele mea simțind imediat. Trec rapid privirea prin împrejurimi și nimic, niciun bărbat care ține în mână o hârtie cu numele meu pe el, nicio mașină care să iasă în evidență.

       Nimic care sa îmi atragă atenția mai mult decât a facut-o el. Undeva in dreapta, sprijinit de unul dintre stalpii de sustinere ai cladirii, cu un tricou mulat pe bicepsi și o pereche de blugi albaștri uzați, punea în evidență pantofii negri. Era schimbat. Părul cenușiu ușor dat pe spate, îi dădea un aspect elegant, în timp ce țepii de pe maxilar arăta neglijența intenționată. Un apogeu al frumuseții masculine, dar cine sunt eu pana la urma?!

      Chiar daca aș putea sa îl privesc o viață întreagă hotarasc că este momentul. Nu știu sigur ce moment dar îmi scot lent ochelarii, inițial cu privirea în pămant, că mai apoi să se intersecteze cu calmul, cu frumusețea si unicitatea albastrului ochilor lui. Am înțepenit. Nici nu stiu cum să reactionez. Ce aveam să-i spun omului pe care l-am părăsit subit acum mulți ani?

       Cred că și el a conștientizat faptul că nu mă voi mișca un deget, așa că doar cu schițarea unui zambet ce nu lasă să spună nimic porneste in directia mea, iar plăcerea de a-l privi a fost de nedescris, strigând prin toți porii maturitate și autoritate.

        - Daiana, e o plăcere să te revăd, rosteşte zambitor si detașat, pe un ton direct. Fără vreo emoție traversându-i chipul, doar o bucurie falsă.
        Nu am reacționat. Câteva secunde totul a fost în aer, eu neștiind ce ar fi potrivit să spun acum. Gândul că el este persoana ce mă va duce acasă, îmi provoacă o stare de leșin.
      
         - Ești bine?
         O dungă îi apare între sprâncene și abia acum aș putea spune că arată ceva. Palma lui îmi atinge antebrațul, iar fiorul pe care îl trimite în tot corpul meu, mă face să tresar și să conștientizez situația căruia trebuie să-i fac față.

          - Sigur, doar puțin obosită.
         Clipesc de câteva ori înainte să-i răspund, luând o atitudine mai încrezătoare și încercând să salvez ultimele grame de credibilitate.
          Desigur, oricine ar presupune ca nu mai simt nimic față de el iar reacția mea a fost total nepotrivită, dar spre surprinderea unora, inima mea încă tresare la auzul numelui lui. Arthur Bass. Iar Arthur, reprezintă o parte a vieții mele ce încă nu s-a încheiat.