Ultimul Stăpân al Soarelui

Z E C E

O cuprindea o amețeală acută, ce îi dădea impresia că toată încăperea se învârte în jurul ei. Înainte să se lase moale în mâinile lui Elian, îi atinse obrazul și buzele cu vârful degetelor, șoptindu-i un scurt "Te iubesc„ auzit doar de ea. Apoi își auzi numele strigat într-un urlet și simți cum tot sângele din corp îi iese prin cele două răni, adunându-se în picături mari la picioarele ei goale. Ultimul lucru de care mai fusese conștientă înainte să cadă în genunchi era strigătul sfâșietor al lui Elian ce îi cambră inima plină de durere. Ceva o înțepa în tot corpul, și își pierdu cunoștința.

Elian rămase înmărmurit privind scena din fața lui, cu mâinile pline de sânge tremurându-i.

- Ayla! Nu, iubito! Ești aici, trezește-te, Ayla! Pentru numele lui Dumnezeu... nu mă părăsi... nu și tu, te rog! Țipă, prăbușindu-se lângă ea, luându-i capul în mâini. Îi feri părul de pe față, și îi sărută obrajii însângerați, simțind-o tot mai rece. Nu-și dădu seama când începu să plângă, însă o făcea într-un mod ce i-ar fi rupt oricui inima de durere, de deznădejde. Pentru că ea murise pentru el, părinții lui muriseră pentru el. Oricine s-ar fi apropiat de el, sfârșea mai devreme sau mai târziu fără viață.

- Întoarce-te la mine, te rog, suspină în urechea ei ca un copil părăsit de mamă, ce caută alinare în brațele unei persoane capabile să-l înțeleagă.

Și doar Ayla l-a înțeles toată viața. Nu l-a judecat vreodată pentru comportamentul lui sau pentru vreo alegere greșită. Ea a fost mereu pentru el ori de câte ori a avut nevoie. Dar el nu îi mulțumise niciodată pentru asta, pentru că nu se gândise vreodată că ar fi rămas fără ea. Însă în momentele acelea, când o vedea întinsă pe jos într-o baltă de sânge, palidă la față și inconștientă, ceva se rupse în inima lui. Ceva ce cu greu reparase. Rana făcută cu ani în urmă fusese din nou deschisă, și durea mai tare ca niciodată.

Râsul sinistru ce-l auzi din fața ușii îi dădu fiori, trezindu-l din coșmarul în care se adâncea tot mai tare. Mări ochii la trupul scund ce stătea în fața ușii și pulsul îi atinsese cote maxime din cauza furiei.

- Trebuie să recunosc că a meritat pierderea unuia dintre cei mai buni oameni ai mei numai să văd spectacolul acesta. Ah, băiete, cât am așteptat să îți văd ochii aceștia tulburați de răzbunare și furie.

Travis Connor era în fața lui. Criminalul tuturor persoanelor iubite de el îi stătea în față mândru de faptele lui, privindu-l ca pe o pușlama ce nu trebuia să fi fost vreodată născut. Făcu un pas spre dreapta, verificându-l pe Vladimir, apoi strâmbă din nas, dându-se înapoi.

- Știi, din partea ta mă așteptam la orice. Dar femeia asta, râse. E cu adevărat o comoară. Sau a fost? Îl ironiză cu un zâmbet macabru pe față. Arma din mâna lui, un Steyr M1912 îi atrase atenția. Era aceeași arma cu care îi omorâse părinții. Te caut de ceva timp, ani aș putea spune.

Făcu doi pași spre el și observă că șchiopăta.

- Nenorocitule, o să te fac să regreți că exiști. O să te chinui în cele mai oribile moduri pentru că moartea ar fi prea blândă pentru tine. Ticălosule! Țipă, zvârcolindu-se, cu lacrimile ce-i curgeau șiroaie pe față.

Travis se opri, privindu-l în ochi pentru trei secunde lungi, apoi privi prin gemul spart, fix la farurile mașinii.

- Băiete, tu nu știi ce e acela chin. Nu ai fost aruncat într-un șanț de către proprii tăi părinți și nici nu ai fost nevoit să te chinui jumătate de viață să îți câștigi traiul. Ai crescut în puf, ai avut tot ce ai vrut, ai avut-o pe ea, zise cu amărăciune și îndreptă țeava pistolului spre corpul Aylei.