Ultimul Stăpân al Soarelui

Ș A S E

   Elian răsuflă mai obosit decât a fost toată viața lui. Își simți gâtul uscat și se întinse spre sticla de apă de lângă el, golind jumătate din ea din câteva înghițituri. Își frecă fața câteva secunde și își ridică masca ce îl proteja de vârful ascuțit al sabiei. De când cu întâmplarea trecută, în care arma lui se transformase, era de două ori mai atent la ce se întâmplă în jurul lui.

Ceruse altă sabie de la antrenorul lui, cu scuza că pe cealaltă i-o furase și când acesta îi aruncă o privire sceptică, îi spuse că se grăbește și își luă tălpășița.

Stătea pe marginea băncii, uitându-se la un punct fix pe peretele din fața lui. De când a fost selectat, viața i se schimbă complet, însă nu regretase niciun moment. mai ales că, datorită misiunii, a cunoscut-o pe Ayla. Era conștient că nu trebuia să pună suflet, pentru că, odată cu îndeplinirea misiunii, Ayla nu mai era obligată să rămână în orașul acela, să rămână alături de el. Dacă ar alege să plece, probabil se va reîntoarce de unde plecase, ar fi distrus complet. Însă mai avea speranță, cu toate că momentul decisiv se apropia tot mai mult.

Puse capacul sticlei înapoi și se ridică.

- Cred că e de ajuns pe azi, Dylan! Ce zici să ne vedem săptămâna viitoare, știu că ai de învățat.

Dylan era un adolescent de 18 ani, căruia îi trezise apetitul pentru viață, lupte și scrimă în urmă cu jumătate de an. Îl cunoscuse într-o seară, când se întorcea de la Ayla, și îl atacase într-un colț al străzii unde locuia. Problema era că Dylan nu știa că era momentul să fie bătut atât de tare încât să fie indus în comă pentru o operație. Elian aproape făcuse o criză de panică, nici el nu se aștepta să reacționeze așa, dar dat fiind faptul că puștiul îi puse un pistol la tâmplă îl făcu să se gândească la tot felul de posibilități.

După ce se recuperase, Elian încercase sa afle mai multe despre el și află că era orfan, și abia fugise dintr-un orfelinat în care era abuzat și bătut. Îi propuse să locuiască cu el și să-l învețe tot ce știe, apoi să își câștige singur traiul. Nu era sigur dacă acceptase de frică sau chiar îi surâse ideea să aibă un frate mai mare, dar cert e că de atunci se schimbase foarte mult și îi era recunoscător că-l luase de pe străzi.

Puștiul zâmbi ușor și lăsă sabia jos. Își frecă părul roșcat și luă și el o sticlă de apă de lângă bancă.

- Nu-mi aminti, frate! Tipa de la filosofie e acră rău, se strâmbă și Elian râse.

Își alese să studieze literatura, dar era cert că anumite materii, și mai ales anumiți profesori nu le putea înghiți.

- Eu zic să dai puțin din gene la ea, poate să o întrebi de Socrate și să pari mai interesat de ce spune, se amuză Elian pe seama lui.

- Cine ar da din gene la asemenea ființă?

Dădu din cap ca la cea mai proastă idee posibilă, și se retrase cât Elian își lustrui sabia. Puștiul ăla chiar nu știe să își folosească calitățile. Rămas singur, privi pe geamul lateral spre terenul de baschet. Gol, ca de obicei la acea oră. Poate ar trebui să plece și el, și să nu se mai comporte de parcă vedea fantome. Ar fi în stare să doarmă un an, dar datoria îl cheamă.

Se schimbă în vestiar și demară în trombă spre casă. Era liniște, spre deosebire de dimineață când vecinul de la etajul de mai sus se hotărî că era cazul să facă o renovare care include bormașina. Îl înjurase pentru tot neamul care urmează să îl aibă, și își servi cafeaua cu noduri în gât.