Domnului profesor, cu foarte multa dragoste.

Cap XIV - Trebuie sa caut in ziar

 Luasem pixul in mana tremurand si imi lasasem capul in jos. Speram sa-mi cada suvitele si sa-mi acopere fata, astfel incat sa nu observe nimeni ca plangeam.—-

Asta se intamplase. Plangeam controlat, fara sughituri si fara crize. Ceea ce era pe jumatate evident devenise o certitudine: Peterson avea pe cineva. Chiar si-asa, ce era in capul meu? Cum de imi permisesem sa ma indragostesc si sa ma astept ca dragostea sa imi fie impartasita? Stiam dintotdeauna ca niciodata, nimic nu se termina cu bine. Instantaneu, un val de ura si de greata ma cuprinsese.

Matt ma inselase cu Rachel, Kevin isi gasise pe cineva, Peterson se juca cu mintea mea. Ii uram pe toti cu sete. Uram toti barbatii. Uram felul in care pentru ei era mult mai simplu, uram lipsa lor de initiativa. Uram lipsa lor de sinceritate si de transparenta. Si mai ales uram faptul ca nici macar unul nu se asemana cu tipul la care orice fata viseaza. O idee incoltise in mintea mea, o idee pe care voiam s-o alung: imaginea pe care ne-o facem despre o anumita persoana este falsa. Este o imagine romantata, distorsionata. Oamenii pe care ii iubim nu sunt asa cum ne-am dori. Brusc,mi-am dar seama ca nu iubeam omul, ci imaginea lui in mintea mea.

Mazgalisem la plesneala foaia si ma ridicasem furioasa.

- Ati patit ceva, domnisoara Hayworth?

- Eu? Nici poveste. Am o alergie, mi-a intrat ceva in ochi, aproape ca zbierasem ca o isterica la Gilliam.

Fara sa mai privesc pe nimeni ma ridicasem si indreptasem foaia spre ceea ce credeam ca era silueta lui Peterson.

- Multumesc domnisoara Hayworth. Plecarea e saptamana viitoare. Noi trei, Morticia si... cineva de la muzica. Un profesor nou. Colin... Colin...

Trantisem usa inainte ca Peterson sa isi termine fraza. Incepusem deja sa nu ma mai pot controla. Ma leganam pe tocuri in rochia incomoda si mi se parea oficial, pentru prima oara, ca nimic nu mai este ceea ce pare. Ceva ma vidase de orice sensibilitate. Prietenii de alte dati mi se pareau straini. Plecam intr-o excursie in care ma asteptam la ce-i mai rau. Oricum vestile proaste pareau sa se tina lant. Dand coltul pentru a ajunge la usa de la intrare intrasem in cineva. Ma grabisem sa-mi cer scuze si sa-mi continui drumul cand o mana ma inhata si ma opri. Era Martin care bantuia pe holurile liceului. Avea aceeasi camasa ponosita si aceiasi blugi jerpeliti dintotdeauna. Aceiasi ochi albastri si sinceri ma priveau ingrijorati.

- Layla, s-a intamplat ceva?

- Nimic din ce ar putea sa te intereseze pe tine, I-am raspuns rautacioasa. Deodata mi-a parut pentru o fractiune de secunda rau.

- Layla, ce-i cu tine? Ai ochii rosii? Ai semnat pentru tabara. Aylin mi...

- Stii ceva Martin? Recunosc. Nu mi-e bine. Nu mi-e bine cand stiu ca mintiti. Cand stiu ca nu spuneti adevarul. Cand stiu ca va schimbati. Una calda, alta rece. In cine pot sa am incredere? In nimeni.

Lasasem privirea in jos. Din pacate, nu ma mai puteam preface. Nu ma simteam bine. Aveam nevoie de cineva, de oricine. De oricine in stare sa imi dea o bruma de siguranta si de sinceritate. De oricine ar fi putut sa aiba grija de mine. As fi facut orice. As fi rugat in genunchi un necunoscut sa ma tina in brate, sa ma protejeze de tot raul...

- Layla... te rog, te mai rog o singura data. Ai incredere in mine. Ai incredere in mine si nu te voi dezamagi niciodata.

Ingrijorat, Martin imi ridica cu delicatete barbia si se uita intens in ochii mei. Pentru o fractiune de secunda vazusem in licaritul lor salvarea. O vazusem si ma speriase. Poate ca totul avea un sens.