O singura amanta

Capitolul IV

Număr zilele de când nu am vorbit cu Alma. Sunt 5 în total. Au fost cele mai chinuitoare zile pentru mine, mi-am pus zeci, poate chiar sute de întrebări şi nu am putut să dau un răspuns la ele. Nici Alma nu a fost aici să mă lămurească în vreun fel. De la ultimele lucruri întâmplate între noi nu ne-am mai văzut deloc. Nu mi-a scris şi nu m-a căutat, iar eu încerc să îi respect tăcerea deşi mă doare îngrozitor. M-a durut prima zi, a doua şi tot aşa.... Deja e a cincea zi. Fiecare zi mă chinuie mai mult decât cea de dinainte. Oare la fel simte şi ea? Nu pot să desluşesc nimic. Nu ştiu de ce nu vorbim.

   Încerc să fiu atent la cursul de Abordări şi modele ale personalităţii. Se numără printre cursurile mele preferate şi încă odată mă  bucur că am ales să urmez Facultatea de Psihologie. Nu suntem doar studenţi de la psihologie la curs pentru că azi s-au alăturat şi câţiva studenţi de la alte specializări. Da e cam plină sala iar mie îmi e destul de greu să rămân concentrat. Cel mai important pentru mine e să învăţ să îmi rezolv problemele, pentru că marea mea dilemă este că pot să dau sfaturi în orice, oricând, oricui, dar când vine vorba de mine nu reuşesc să dau o soluţie la ceea ce mă frământă. Atenţia mea se îndreaptă spre Alma în mod inevitabil... Închid ochii, iar când îi deschid o văd pe ea stând deasupra mea. I-am descoperit ochii întunecaţi şi buzele fierbinţi, lucru care mă încântă şi mă face să zâmbesc. Nu pot. Oricât m-aş străduii chiar nu pot să îmi iau gândul de la buzele ei, de la tot ce am simţit pe moment şi ce simt acum...Îmi mângâi buza de jos cu degetul şi oftez. Mă uit în jur şi mă bucur că nimeni nu mi-a surprins reacţia. În clasă se vorbeşte despre temperamentul coleric. Încerc să dau din nou la o parte orice gând care m-ar putea perturba ca să fiu atent. Nu îmi iese. Alma.... unde eşti? Ce faci? Te gândeşti la mine cu aceaşi intensitate cu care o fac şi eu?

   Aşa a trecut toată săptămâna... E chinuitor să mă refugiez zi de zi în acelaşi moment, acelaşi  sărut. Şi mai chinuitor e acest sentiment de vinovăţie pe care am început să-l simt când m-am împăcat cu Mădălina. Da... s-a întâmplat Luni seara când ne-am întâlnit ca să vorbim despre noi. Nu prea am lămurit mare lucru dar măcar vorbim. Ce ar spune dacă ar afla că i-am sărutat cea mai bună prietenă? Nu, nu pot să mă gândesc la asta. Nu se poate să afle sub nici o formă. Mă îndoiesc că Alma i-ar spune. O simt mult mai apropiată de mine, decât de ea. Asta mă face să mă simt în siguranţă sau vinovat câtuşi de puţin? Nu ştiu, nu am un răspuns nici pentru asta.

   Intru în telefon la conversaţia cu Alma şi încerc să îi scriu...dar nu durează mult şi realizez că e absurd ceea ce fac aşa că şterg tot. Ce i-aş putea scrie? Doamne, 5 zile şi nici un cuvânt din partea ei. Mă doare, oare pe tine nu?

   -Bogdan....Bogdan!

   -Da? Ce? DAAA!

   Întorc privirea în stânga şi dreapta şi nu îmi pot da seama cine mi-a rostit numele.

   -Aici! exclamă Alex.

   E în banca din stânga şi pare că mă priveşte de o bună bucată de timp. Ochii lui verzi m-au aţintit câteva clipe. E student şi el la psihologie şi ne înţelegem destul de bine deşi e un fustangiu viclean cu care nu am crezut că voi ajunge să schimb două vorbe când îi vedeam reacţiile în primele săptămâni de cursuri. Are un simţ destul de dezvoltat când vine vorba de observaţie. Te citeşte uşor şi poate să-şi anticipeze stările. Am devenit prieteni din întâmplare şi a depus efort în relaţia asta amicală, dovedindu-mi că este o persoană de încredere şi gata să-ţi sară oricând în ajutor.

   -Ce e? întreb eu uşor derutat.

   -Eşti bine?

   -Da...