O singura amanta

Capitolul V

Sunt în drum spre casă, privind străzile scăldate de ploaie din tramvai. Mă bucur mult că plouă pentru că nu aveam nici un chef să ies şi asta mă scuză în faţa Mădălinei. Ne-am împăcat, adică nu ne-am despărţit niciodată, dar vreau să spun că vorbim ca două persoane normale şi nu ne-am mai certat de când a plâns în braţele mele.

   Stropii se scurg cu repeziciune peste geamul lângă care m-am aşezat eu. Umbrelele sunt singurele arme pe care le folosesc la ora asta oamenii împotriva ploii. Mi-ar fi plăcut să o am şi eu pe a mea cu  mine, dar evident am uitat-o acasă. O să fiu ud de la staţie până în casă, dar cred că o merit. Oricum trebuie să mă schimb şi să mă întorc repede la sală pentru că am sport în două ore. Sigur apuc să mănânc ceva, sunt înfometat. Mă amuză un copil care aleargă prin ploaie, încercând să îşi acopere părul bine aranjat cu un rucsac. Cam aşa voi arăta şi eu în câteva clipe. Nu ştiu dacă voi râde la fel de mult sau doar voi alerga buimăcit fără să schiţez  un mic zâmbet. Îmi vibrează telefonul. E un mesaj de la Alma:

-Ce faci? Eu am ajuns în staţie deja.

-Eu am şi pornit. Mă îndrept spre casă.

-Deci nu mai ai ore. Aş putea să trec pe la tine.

-Nu trebuie să fii acasă?

-Ba da, dar ai mei nu sunt şi nu îşi vor da seama pentru că oricum ajung înaintea lor.

-Atunci haide.

-Pot?

-Am zis "haide" Alma.

-A, scuze, bleagă sunt.

   În următorul moment îmi amintesc că am sport în aproape 2 ore, dar nu e ca şi cum i-aş spune acest lucru. Asta ar face-o să se răzgândească şi să meargă acasă, deci prefer să nu îi spun.

   Mănânc nişte cartofi prăjiţi când sună interfonul. Eram nerăbdător să o văd. Au trecut zile întregi, zile în care mi-au trecut toate lucrurile prin cap şi mi-au pus zeci de zâmbete pe buze. Îi deschid repede uşa şi o poftesc înăuntru.

   Sunt atât de fericit când o văd, atât de nerăbdător şi atât de entuziasmat. Nu ştiu de unde se trage acest feeling, dar e incredibil că îl simt, eu care nu mai credeam în chestiile astea.

   Intră în camera mea şi începe să caute ciocolată şi spre surprinderea mea, gaseşte.

   -Pot?

   -Nu, răspund eu.

   -Bine, spune Alma în timp ce desface ambalajul.

   Poartă un tricou alb. Am precizat cât de bine o prinde albul? Da am făcut-o. Îmi împătur nişte pantaloni pe care i-aş fi purtat la ora de sport şi îi aşez pe marginea patului.

   -Se pare că nu mai merg la sport azi...

   -Stai, spune ea, momet în care rămâne nemişcată. Tu ai sport? Azi? Acum?

   -Peste o oră.

   -Plec, altădată spune-mi...

   -Nu, o opresc eu şi o prind de mână. Mai rămâi.

   Prezenţa mea contează foarte mult, dar e ultimul lucru de care îmi pasă în acest moment. Nu vreau să merg, vreau să rămân lângă ea şi nu doar azi, ci pentru mult mult timp.

   -Nu îmi place să lipseşti din cauza mea.

   -Alma...tu trebuie să înţelegi că nu lipsesc din cauza ta.