O singura amanta

Capitolul IX

  M-am trezit foarte devreme şi am deschis fereastra. Afară totul era alb, peisaj de poveste. Copacii era din ce în ce mai încărcaţi de zăpadă, era foarte frig şi încă ningea. M-am oprit acolo la geam, urmărind fulgii care cădeau şi erau direcţionaţi de vânt în camera mea. Era răcoare. Am inspirat adânc şi am simţit aerul înţepător în adâncul meu, care mi-a răcolit toate simţurile. Am închis fereastra după 3 minute şi am plecat la baie. Aveam fulgi de zăpadă în păr şi nasul roşu. Mi-am făcut o poză şi i-am trimis-o la Alma pe chat.

-De ce eşti acolo?

-O să vin repede în oraş, promit.

-Te aştept, mi-e foarte dor de tine.

-Vin. Şi eu urăsc aşteptarea.

-Awwww.

   Mi-e dor de ea. E frumos când te gândeşti că totul e reciproc. Mă opresc puţin şi mă gândesc la Mădălina, la  ce crede ea despre noi. Crede că există încă acel "noi", dar eu am ieşit de mult din figură, abandonând-o, ce-i drept, într-o fericire mascată de mesaje frumoase şi convingeri false. Nu ştiu dacă bănuieşte, însă de ceva timp nu mi-a aruncat că aş înşela-o sau că există o altă femeie pentru mine. Culmea nu? Mi-a umplut luni întregi cu scandaluri bazate pe ipoteze false şi acum când însfârşit se întâmplă, ea tace. Evident, nu ştie, iar dacă ar afla şi m-ar acuza...nu ştiu ce reacţie aş avea. I-aş ascunde? De ce? Nici să-i spun că o înşel cu cea mai bună prietenă a ei nu e soluţia. Cred că lucrurile se vor aşeza într-un final şi eu sper ca acela să nu fie unul tragic.

   Stau la masă cu bunicii mei. Ei urmăresc ştirile, dar pe mine m-au plictisit de mult subiectele de azi. E vorba doar de nişte sate înzăpezite şi despre alte reduceri substanţiale prin supermarketuri. Aşa e când vine iarna. Mănânc sărăţele dintr-un coş plin cu aperitive aşezat în mijlocul mesei. Lângă el stă un coş plin cu fructe, din care am să aleg câteva banane mai târziu. Mă uit la telefon să văd dacă nu am nici un mesaj, dar se pare că am rămas fără semnal.

   Mama îmi aduce ciocolată în timp ce citesc ultimele pagini din romanul poliţist pe care l-am început cu puţin timp în urmă. Acţiunea mi-a captat atenţia şi nu cred că am să-l las din mână până nu îl termin. E destul de târziu şi destul de rece în cameră. Am conectat la priză un încălzitor şi pare că s-a mai schimbat puţin aerul. Se face cald. Finalul cărţii este exact ceea ce aveam nevoie. Mă întind în pat, sting veioza şi mă uit la filmuleţul cu Alma. Mi-a pus zâmbetul pe buze. Un lucru e cert, de asta aveam nevoie în absenţa ei.

-M-am uitat la poză înainte să adorm! <3

   Nu m-am simţit bine când am scris mesajul...aş fi vrut să îi spun că e vorba de o poză, dar ceva m-a oprit. Mă simt pătat, mizerabil, mincinos. Să o mint pe Mădălina nu mi-a făcut niciodată atât de mult rău. Cel mai mult mi-e frică că nu mă va ierta pentru asta...

 

   M-am trezit cu acelaşi gând...nu am nici un mesaj de la ea, doar de la Mădălina:

-Hei. Dă-mi şi tu un semn de viaţa, nu vrei?

   O să-ţi dau când o să simt că trăiesc, acum nu simt, ceva din interior m-a ucis. De ce mă simt atât de oribil pentru că am minţit-o pe Alma? Trebuie să-i spun, trebuie să scap de acest sentiment de vinovăţie.

-Ţi-aş zice ceva, dar nu vreau să te superi.

-Ce să-mi zici Bogdan? Nu ma supăr.