O singura amanta

Capitolul XIV

   Nu cred că i-a păsat vreodată în ce stare sunt în momentele în care ţipă la mine şi mă acuză de cele mai nesăbuite lucruri. Nu am simţit nici măcar milă din partea ei, în momentele în care stăteam în faţa ecranului alb, iar mesajele ei cu conţinut dureros nu încetau să sosească. Nu am vrut niciodată să fiu rănit în acest fel, dar Mădălina reuşea aproape de fiecare dată să mă doboare, să mă facă să sufăr şi nu am înţeles niciodată... din ce motiv. Mă alimentan într-un timp cu indiferenţa ei, îmi spunea că reuşesc să o rănesc în cele mai meschine feluri. În timp ce eu muream din cauza acestei indiferenţe, ea reuşea să revină la viaţă. Căuta repede o schimbare, dar nu ştia că nu avea să modifice în nici un fel lucrurile. Nu realiza acest lucru. Era nesăbuită şi acţiona mereu fără să gândească, crezând că dacă ea e suparată şi eu trebuie să fiu, iar în secunda următoare, când reuşea să fie fericită, eu trebuia să mă bucur de această stare alături de ea. Dar rănile mele se vindecau tot mai greu. Îmi spunea să trec peste tot, să las în urmă, iar eu reuşeam de cele mai multe ori să iert, dar nu puteam da uita nici măcar o umilinţă, mai ales când acestea erau tot mai frecvente.

   În ce moment am ajuns să fiu prizonier? Nu realizez asta. Dar am evadat, cu ajutorul Almei. Nu am considerat-o niciodată o scăpare, deşii asta a fost. Mai mult de atât, ea mi-a redat libertatea şi m-a învăţat să privesc în altă manieră lucrurile.

   A trecut puţin timp de când suntem împreună. Bine....nu suntem împreună, dar eu aşa privesc lucrurile. Sunt sigur că aşa le priveşte şi ea, dar niciunul nu a fost în stare să o spună încă.

   M-am trezit pe marginea patului, cu o pernă pe jos şi pătura care trebuia să mă acopere, tot acolo. Aveam nevoie de o atingere, doar una, de la o singură persoană.

   Am sunat-o. Alma a răspuns imediat. Voce ei caldă mi-a răvăşit auzul şi a ajuns să-mi încălzească şi inima. Am vorbit doar câteva minute înainte să-i spun că trebuie să mă îmbrac şi să plec până în campusul universităţii.

    Îmi era frig, chiar şi cu această jachetă neagră pe care o cumpărasem cu un an în urmă. Bocancii mei erau puţin murdari la vârfuri. Încă tânjeam după zăpadă. Vedeam străzile goale, copacii şi mai goi. Simţeam aerul rece, tot mai rece în fiecare zi, dar lipsea ceva : zăpadă, o ninsoare bună, albul pufos care să învăluiască totul.

   Am rezolvat lucrurile la secretariat foarte repede, acum mă puteam întoarce acasă. Doar că eu nu vroiam să mă întorc acasă. Nu vroiam să mă aşez pe patul în care m-am iubit de câteva ori cu Alma. Îmi făcea bine, dar îmi provoca foarte mult dor. Vroiam ca Alma să simtă acelaşi lucru când se aşează în patul ei, dar pentru asta era nevoie de un act chiar la ea acasă. Iar asta era destul de dificil în situația în care o vizitam foarte des, și atunci în lipsa părinților ei.

   Am sunat-o și i-am propus ideea mea. Era încântată.

   -Dar dacă vine tatăl tău? întreb eu.

   -Te imbraci și pleci, rostește Alma cu lejeritate.

   -Nu prea îmi surâde ideea în felul ăsta Alma. Dar tu chiar vrei să vin?

   -Nu știu sincer...adică logic că vreau să vii pentru că mi-e dor de tine...dar nu știu când vine tatăl meu...of nu știu, dar vreau să te văd. Stai! Pot să te sun în 5 minute?

   M-a sunat înapoi în scurt timp, chiar înainte de a se scurge cele 5 minute promise.    

   -Da? Buuuunăăăă.