O singura amanta

Capitolul XIII

    Eram învăluiţi de întuneric, mistuiţi de vânt şi fermecaţi de sunetele naturii. Cărarea pe care a ales-o Rareş era una marginală, abia se zăreau urme în zăpadă care să dovedească că cineva trecuse pe aici înainte. Mergem pe jos : eu, el, Mădălina şi tatăl ei. Mădălina se agaţă de braţul meu cu fiecare ocazie pe care o are, iar Rareş ne ghidează, dovedindu-se un bun aventurier, deşii nu ar fi nevoie...ne-am fi putut lăsa ghidaţi de sunetul muzicii care vine dinspre festival.

   Cu fiecare pas, zgomotele sunt tot mai puternice. Melodii de mai multe genuri intervin una peste alta, probabil de la diferite tarabe, sau boxe amplasate pe marginea pârtiei. În momentul în care am ajuns am început să ne infiltrăm în mulţimea de oameni. Era gălăgie, oamenii dansau în ritmul muzicii de pe scenă şi ridicau în aer sticlele de bere. Mădălina a venit lângă mine cu o pungă de seminţe dar am refuzat să iau din ele.

   -Eşti supărat? m-a întrebat ea.

   -Nu...de ce aş fi? am răspuns eu privind în altă parte, căutând o tarabă cu suveniruri.

   Nu a mai spus nimic, iar eu m-am conformat cu tăcerea. Era mai bună. Vocea ei era deja deranjantă, îmi zgâria urechile. Ciudat...îmi amintesc când vocea ei era tot ce vroiam să aud, când îmi mângâia timpanul cu nişte cuvinte drăguţe, dulcegării...

   La nici 10 metri de noi, un vânzător te tenta să cumperi de la el ursuleţi de pluş sau diferite căni inscripţionate cu nume şi citate. Vroiam ceva simbloc, poate un glob de zăpadă însă nu s-a nimerit să găsesc.

   Am stat pe pârtie cam două ore, asistând la un concert destul de plictisitor şi privind pârtia plină. Am văzut un băiat care a căzut, dar s-a ridicat imediat, continuându-şi drumul fără nici o problemă.

   Mădălina aproape că nu s-a dezlipit de mine, deşii îmi doream să fiu singur, chiar şi pentru câteva minute. Aş fi sunat-o pe Alma, să-i spun cât mi-e de dor de ea, sau cât de mult aştept să treacă noaptea asta, cât de mult arde pielea mea în lipsa ei şi toate cele...

   Nu ştiu cât mai pot continua aşa, rătăcind între 2 persoane, comportându-mă ca un nemernic şi cu Mădălina, dar şi cu Alma. Uneori mă pun în locul ei şi mă simt oribil gândindu-mă că sunt lăsat pe dinafară pentru o relaţie a cărei flacără s-a stins, dar totuşi minciuna persistă. De asta mi-e frică, că într-o bună zi, Alma ar putea să pună punct, să-mi spună că s-a săturat să aştepte, că e ridicol, că e fără rost, inutil să mai încercăm. De asta trebuie să rup orice legătură cu Mădălina, dar îmi trebuie un motiv. Nu pot să-i spun pur şi simplu adevărul. Adevărul nu e mereu soluţia, pentru că poate fi dur, nimicitor.

   Cu fiecare sărut pe care mi-l dădea Mădălina, mă simţeam mai rău. Încercam să-i transmit starea mea, de asta o sărutam fără pic de vlagă, oprindu-mă aproape de fiecare dată când ea încerca să-mi vâre limba în gât.

   Am plecat de pe pârtie cu puţin timp după miezul nopţii. Era foarte frig, chiar dacă eram îmbrăcat destul de gros. Rareş se afla din nou în faţă şi vorbea la telefon. De data asta am urmat o altă cărare, pe care a fost mult mai uşor să o traversăm. Am ajuns în câteva minute la cabană şi după ce am stat câteva minute lângă şemineu, am decis să merg să mă culc.

   Aproape mi s-au închis ochii când Mădălina a venit în cameră şi s-a aşezat lângă mine. Era rece şi mi-a tras mâna peste ea. Nu vroiam să dormim atât de apropiaţi, dar ce era să fac? Am închis ochii şi am adormit în scurt timp.

   M-am trezit destul de târziu, undeva pe la amiază când era foartă multă agitaţie jos. Bagajele erau aproape făcute, dar lipseau câteva lucruri : un uscător de păr, cărţile de joc şi nişte bluze groase. După lungi căutări, fiecare au fost găsite şi am putut să dăm cheile proprietarului şi să plecăm.