𝑆𝑎𝑐𝑟𝑖𝑓𝑖𝑐𝑖𝑢𝑙 𝑑𝑟𝑎𝑔𝑜𝑠𝑡𝑒𝑖

Calatori fara destinatie

Maylin Richard

   Stau cu capul sprijinit de geamul masinii,cu o geanta in brate in care se afla cateva lucruri personale,in timp ce Nano,fratele meu mai mare,conduce relaxat pe un drum gol. E a nu stiu cata oara cand ne mutam,de la disparitia parintilor nostrii,el este de parere ca un loc unde stam prea mult,devine nesigur,,iar cine ne-a cautat deja,undeva,nu se va mai intoarce,asa ca o facem noi,astfel dupa ani de fuga am decis sa ne intoarcem in ceea ce numim cu adevarat "acasa". Nu-mi amintesc prea clar cum arata...De mici calatorim in toate partile. Imediat dupa disparitia lor am fost in grija matusilor si a unchilor nostrii,care ne-au plimbat de la unul la altul,dintr-o tara in alta,pana ce fratele meu a devenit major,astfel fugind doar noi.De aproximativ 2 ani,alergaturii noastre fara un scop palpabil s-a alaturat si Melisa,iubitra fratelui meu care ne urmeaza pur si simplu,fara a pune intrebari fara raspuns,cu o incredere oarba in instinctul lui. 

     Ce ti-ai mai putea dori de la viata?Linisrea unui loc stabil,care insa noua ne este straina. Acum ca ma gandeesc la asta,nu cred ca m-as mai putea stabili doar intr-un looc,nu-mi mai dau voie,pentru a sunem in continuua miscare. Fie ca poposim undeva un an sau numai pentru cateva saptammani,masina asta ne este mai mult o casa. Ne oprim la intrarea in orasul nnostru natal,Nano alimenteaza masina,iar Melisa si cu mine ramanem in masina. Se intoarce catre mine,ea fiind pe scaunul din fata al masinii:

    -Ai emotii ca-ti vei revedea casa copilariei?
   -Nu...Stiu ca nu vom sta prea mult...Asa ca nu are rost sa-mi fac iluzii.In plus,mi s-ar parea ciudat sa ne oprim fix acum,dupa atatia ani de miscare...
   -Totul o sa fie bine,fratele tau isi doreste stabilitatea de mult timp...Mi-a zis asta si totusi...Parca este constient ca nu o poate dobandi...
   -Poate asta ne e scris...calatori fara destinatie.ii zic simplu ridicand din umeri,iar ea imi zambeste trist.

    Nano urca si e in masina si ne priveste atent pe amandoua,o saruta usor pe buze pe Melisa,apoi intinde mana si o prinde pe a mea,incercand sa-mi zambeasca insa expresia lui seeamana mai mult cu o grimasa.

   -Esti pregatita,surioara?
  -Ca niciodata!mint cu o voce increzatoare pentru a nu face si mai greu momentul decat il simte deja.

    Mai mergem pret de cateva minute,coteste doua stradute,apoi parcheaza. Privesc pe geam incapabila de o reactie,imi transpira palmele,iar sentimentul de deja vu ma loveste puternic in stomac. O casa mica,inca aratand decent,de un galben decolorat de timp,cu aceeeasi usa clasica,groasa si maronie,cu trepte de piatra tocite de timp,iarba odata taiata scurt,acum crescuta haotic peste tot. Indraznesc sa deschid portiera si sa ies din masina,pasind cu grija pe asfalt de parca ar putea sa crape. Lacrimi imi inteapa ochii,insa refuz sa le las sa cada,pur si simplu nu am un motiv s-o fac. 

   Tin strans gentuta si ma apropii de casa. In ascunzatoarea improvizata inca se afla cheia de rezerva a casei,pusa intr-o cutie de plastic,ingropata,iar pe capacul ei lipita o piatra pentru a nu atrage atentia. Prind usor piatra bine cunoscuta,scot capacelul si  infig cheia in broasca,apoi sunetul grav,metalic imi da de inteles ca am reusit sa o descui. O imping usor,iar in fata ochilor vad sufrageria,acum prafuita,neingrijita,cu aceleasi jucarii pe jos,aceleasi hainute ale lui Nano aruncate peste tot,paharele uitate in chiuveta si un puzzel neterminat pe masuta de cafea. Peisajul imi face stomacul sa se stranga,si nu ma mai pot abtine,izbucnind intr-un hohot de plas,iar bratele fratelui meu si ale Melisei incearca sa ma consoleze strangandu-ma tare langa inima lor.

     Cand imi revin in fire,las geanta pe canapeaua veche,prind o pereche de pantalonasi si scuturand-o ajung la o concluzie clara:

    -Avem multa treaba,am face bine sa ne apucam chiar acum.zic tragandu-mi nasul,iar cei doi chicotesc.
   -Ai mare dreptate,surioara. Haideti la treaba!