Minciuni mascate

Capitolul 4

-Lasa-ma! Dispari! Visez,sigur este numai un vis!
-Vicky... ești bine? Ai avut din nou un coșmar?
Îmi ridic ochii si o vad pe Carla stand lângă patul meu cu o expresie îngrijorata pe fata. Unde a dispărut umbra aceea înfricosatoare care ma privea cu ura? Încep sa am halucinatii...si asta e foarte grav.
-De când ești aici? o întreb cu vocea tremurânda
-De când te-am auzit țipând ca din gura de șarpe. Am știut ca visezi urat din nou.
-Au revenit Carla!
-Ce anume?
-Coșmarurile!
După ce spun acest cuvânt izbucnesc într-un plâns isteric. Amintirea zilelor în care visele mele erau bântuite de tatăl meu împuscat în fata mea trecuseră de mult. Acele nopți erau pentru mine ca un film de groaza de cea mai buna calitate si păreau atât de reale. Mătușa Eva m-a  trimis la psiholog iar acesta m-a ajutat foarte mult făcând coșmarurile mele sa dispară.
-Nu plânge! Acum sunt aici cu tine. îmi șoptește Carla.
-Te rog sa nu-i spui mătușii! o rog eu încet încercand sa ma opresc din plans
-Nu o s-o fac dar daca visurile tale o sa continue o sa-i spun. Acum vrei să-mi povestești ce ai visat?
-Ca de obicei! spun,făcând referire la visurile mele anterioare cu tata mort. Încă nu vroiam să-i spun ce visasem de fapt.
-Bine,atunci te las sa te odihnești. Maine mergem la școală doar în pauza de prânz pentru a ne lua la revedere de la prieteni si de la profesori.
-Ok,noapte buna! îi urez eu
-Si tie la fel! spune si părăsește camera.
Imediat ce iese simt cum frica ma cuprinde. Îmi trag pătură pana la gat si închid ochii cu speranță ca voi adormii din nou. Dar gândul meu se îndreaptă către cele doua siluete din vis. Încet,încet ceața ma învăluie iar îmtunericul pune stapanire pe mintea mea obosita. Ma las condusa printre umbrele întunecate ce se perindau prin gândurile mele.
   ....
Un fâșâit ușor se aude prin camera mea dar nu îl bag in seamă desi ceva in minte mea îmi spunea ca ar trebui sa o fac. Ignor acest gând dar imediat alarma începe sa sune si somnul meu dispare rapid. Deschid ochii încet si privesc prin camera. Nu părea ca cineva ar fi fost aici. Draperiile de la fereastra mea fâlfâiau in bătaia vântului de toamna. Am lăsat geamul deschis noapte trecuta? Chiar nu-mi  amintesc! Probabil Carla l-a deschis când a venit asnoapte la mine in camera. Ma dau jos din pat si ma îndrept spre baie luandu-mi câteva haine cu mine. Când intru sub dus simt cum corpul meu se relaxeaza iar emoțiile în legătură cu mutarea noastră la New York dispar fiind înlocuite de fericire si entuziasm. Când ies îmi iau pe mine un tricou negru lung si larg cu mesajul I'm losing my mind si niste pantaloni de blugi foarte scurți care aproape nici nu se vedeau datorită tricoului. Mi-am pieptănat parul blond reușind cu greu să-l prind intr-un coc micuț bretonul picandu-mi peste frunte. Am folosit puțun rimel si tuș apoi am aplicat niste gloss pe buze. Arătăm destul de bine,de ce sa nu recunosc?
-Buna dimineata! spun când cobor pentru micul dejun
-Wow! Ce-i cu fața asta așa fericita? ma tachinează Carla
- Am visat ca ne băteam si eu am câștigat! îi răspund Carlei care deja se gândea cum sa îmi traga un pumn in meclă
După ce am terminat micul dejun am urcat in camera mea pentru a strânge cele câteva lucruri pe cate nu avusesem timp sa le strâng de seara trecuta.
In timp ce îmi puneam in geamantan papuceii mei pufoși aud soneria de la ușă apoi pe mătușă mea deschizând ușă.
-Da? întreabă Eva. Sigur...i-o dau chiar acum. Mulțumesc...la revedere!
Nu am auzit nimic din ce a spus cealaltă persoană dar părea ca i-a dat ceva mătușii. Daca mu ma implica si pe mine nu ma interesează. Câteva clipe mai târziu niste pasi se aud venind spre camera mea.
-Hei,a venit o...scrisoare pentru tine!--Pentru mine? întreb mirata
Eva aproba din cap si ea fiind la fel de mirata ca si mine. Nu primeam niciodată scrisori de la nimeni si oricum, cine ar fi folosit o scrisoare in loc sa dea mult mai usor un telefon?
Eva pleacă lasandu-ma singura cu scrisoarea mea misterioasa. O iau si o deschid repede fiind foarte curioasa. Din plic scot o foaie de hârtie pe care este făcut un desen. Când îmi dau seama ce reprezintă mâinile încep să-mi tremure iar picioarele îmi cedează prabusindu-ma pe pat. Asta nu e real...nu mi se întâmpla mie!
-Ești gata? Trebuie sa ajungem la scoala înainte sa se termine pausa de prânz. Doamne...ești bine? Ești alba ca varul! exclama Carla când ma vede
-Sunt bine! spun repede si ascund repede hârtia sub pernă.
-Ești sigură? Pentru ca fața ta arata ca si cum ai fi moarta.
-E totul ok,numai ca nu sunt obișnuită sa primesc scrisori anonime de la admiratori secreti! spun încercând sa maschez minciuna mea cu un zâmbet fals.
-Ce?!
Mai ca ma pufnește rasul când îi vad expresia fetei.
-Vreau sa vad! Arata-mi!
-A...era doar un desen...cu o inima si un trandafir!
-Ce drăguț! Unde e?
-Aa..pai..sa vezi..l-am rup si l-am aruncat,nu vreau sa vad desene plictisitoare de dragoste!
Doamne.. este tare greu sa minți,mai ales in starea in care ma aflu eu.
-Aa...! Macar ai idee de la cine era?
-Presupun ca Sam!
-Idiotul ala nu ar fi in stare de ceva așa de dragut. Nu mai contează,hai sa mergem.
Ma trage de mana spre ieșire dar minte mea e departe. Miscarile pe care le fac ca sa ma încalț sunt mai mult automate. Totul in jurul meu e in ceata ,singurul lucru pe care il vad fiind acel desen. Poziția aceea in care era așezată acea fata ,acea fata care era identica cu mine. Si tot acel sânge din jurul ei si multimea de lume adunata ca sa o vada. Dar ce era si mai rău era peisajul desenat atât de clar si bine: Statuia Libertății trona  mandra si maiestoasa peste oamenii adunați. Tot ceea ce am înțeles eu din acest desen care mi-a fost trimis a fost faptul ca voi murii daca pun piciorul în New York.
Când ajung la scoala prietenii mei erau cu toții in curtea din spate a scolii așezați pe o banca sub un stejar. Aproape ca pic pe spate cand Jhon ma ia în brațe si îmi spune ca o sa-i fie dor de mine.
-Ne pare rău ca nu putem termina liceul împreuna. spune Ally cu regret in voce
-Si noua,ar fi fost frumos sa absolvim aici in liceul in care am fost de prima oara. adaugă Carla
-Va mai întoarceți? Întreabă Claudia
-Nu cred,oricum cine ar mai vrea sa se întoarcă când New Yorkul e așa de frumos? spun fiind inca puțin supărata pe ei
-Vicky,știm ca ești supărata pe noi,dar te rugam...
Când ma uit la fețele lor îmi dau seamă ca spun adevărul si ei chiar tin la mine.
-V-am iertat de mult! spun si le zâmbesc
Ei răsufla ușurați si imediat ma învăluie cu brațele lor intr-o îmbrățișare ca intre frați.
Despărțirea de ei a fost destul de grea si s-au vărsat si vreo câteva lacrimi (nu eu,nu sunt genul care face astfel de gesturi) dar pana la urma am plecat cu promisiunea ca in vacanta de iarna,de Crăciun sa venim sa petrecem împreună.
Drumul înapoi spre casa a fost liniștit si aproape ca am uitat ce desen "minunat" am sub perna ascuns. Toate emoțiile trăite azi mi-au cauzat dureri de cap si oboseală. Imediat ce ajung acasă ma îndrept spre dormitorul meu având nevoie de putina liniște. Deschid ușa de la camera si imediat bag mana sub perna pentru a scoate ghemotocul de hârtie pe care se afla desenul acela monstruos. Il iau si îl arunc la coșul de gunoi aflat lângă birou. O să-mi fie dor de patul meu si de covorul meu albastru. Casa de acolo era deja mobilata așa ca mobila  nostra  o lăsam aici. Mai arunc o privire prin camera sa vad daca am luat tot apoi ma uit la ceasul de pe noptiera. Arata ora 12:30. La 13:50 plecam cu o mașină care ne-a fost pusa la dispoziție de șeful mătușii.
Arunc o privire spre unul dintre geamantane si vad ca are lucrurile răscolite. Ceva normal pentru mine! Cu o lene indescifrabila încep sa-mi aranjez hainele prea frumos pentru mine,dar de,la plictiseală mai face omul câte ceva ieșit din comun. Dar dintr-o data observ ca ceva nu e in regula. Scot toate hainele si...nimic. Panica mea este înlocuita de furie.
-Ce s-a întâmplat cu lumea asta? Au înnebunit toți azi! spun si ma ridic cu o țintă sigura.
Heei! Am scris si capitolul asta in sfârșit. Cam greu dar l-am scris.
PS: Puteți sa va spuneți părerea despre capitol,nu ma supar