Minciuni mascate

Capitolul 8

Perspectiva Victoriei
După ce si ultima ora se termina eu ma simt ca si cum as fi făcut turul orașului pe jos. Oftam mereu iar picioarele îmi tremurau mai rău ca piftia. Carla mergea alaturi de mine cu o expresie obosita si extenuata. Daca așa arăta ea mie îmi e frica sa ma privesc in oglinda. Parul arata ca naiba așa ciufulit si încurcat, iar machiajul se scursese pe la colturile ochilor. Sunt un dezastru! Iar asta nu este de ajuns caci tocmai atunci o vad pe Darla care mergea grăbită spre mașină ei argintie care din cate se vede este o Broscuță. Ma îngrijorează starea ei. De când am pomenit de acel incident cu criminalul nu mai vorbise cu noi si ne ocolise toată ziua. Am încercat sa discut cu ea dar era pus si simplu prea alunecoasa. Ba zicea ca se grăbește ca întârzie la ore,ba spunea ca are nevoie la baie. Si așa a tinut-o toată ziua. Acum nu mai scăpa.
-Hei,uite-o pe Darla! zbiară Holly in urechea mea
-Nu zău! Daca nu-mi spuneai tu eu puteam sa jur ca este Demi Lovato! zic cu o tona de sarcasm in voce
-Nu-i asa ? Parca seamănă puțin. exclama Holly iar eu deja îmi trăgeam palme mintale peste față. De ce mi-am făcut eu prietena o ciudata?
Grăbesc pasul si o ajung pe Darla din urma. Ea se sperie când ma vede si vrea sa se urce mai repede in mașină. Îi tai calea și îmi pun palmele pe umerii ei.
-Gata, pana aici! Tu nu mai fugi de noi înainte sa ne explici ce se întâmpla. De când am pomenit de acel incident tu parca esti speriata de bombe si ne ocolești ca pe niste persoane ce au lepră. Ce s-a întâmplat?
Trag cu ochiul spre Carla si Holly doar ca sa vad ca si ele o priveau cu aceeasi expresie întrebătoare ca si a mea.
-Eu..fetelor eu chiar nu ma simt bine. De asta am plecat așa repede la baie...îmi venea sa vomit. Si ați văzut si voi ca nu prea am fost azi atenta la ore. Va rog sa ma ierta-ti daca v-am supărat!
Explicația ei este plauzibila pentru orcine dar nu si pentru mine. Tata m-a învățat întotdeauna sa citesc oamenii dincolo de aparente si sa vad minciuna din spatele ochilor ce vor sa pară ca spun adevărul. Si Darla nu spunea nici macar jumătate din adevar.
-Ești sigura ca asta e? o întreabă Holly cu neîncredere
Darla încuviințează din cap dar nu se uita in ochi noștri. Alt semn ca nu spune adevărul. Decid sa o las balta momentan. O iau in brațe si apoi plec împreună cu Carla si Holly la mașină noastră. Încă ne plimbam cu rabla asta veche prin oraș si eu ma simțeam așa aiurea. O lasam pe prietena nostra la ea acasă iar după o rog pe Carla sa ma lase la sediul poliției din Manhattan. Aveam niste treburi de rezolvat ce nu mai suportau amânare.
-Ai grija de tine! ma atenționează Carla
-Sunt in sediul politiei, ce s-ar putea intampla?
-Tu mereu faci probleme pe unde te duci. îmi spune ea cu un mic zâmbet.
Era obosită, ca si mine de altfel si se vedea asta foarte bine. Chiar daca a fost prima noastră zi aici, in aceasta școală, pentru ceilalți elevi semestrul începuse de mult iar noi trebuia sa recuperam. Sau cel puțin așa spuneau profesorii care ne bătuseră la cap toată ziua cu faptul ca școală lor e de prestigiu sa ca nu o sa permită nou veniților sa o facă de rușine.
-Mersi pentru votul de încredere! spun si ma îndepărtez de mașină in timp ce o aud spunând:
-Poti conta pe mine oricând pentru acest vot!
Tipic ei sa îmi întoarcă orice replică. Pe partea cealaltă a străzii observ o motocicleta in culori deschise dar la chidonul ei nu era nimeni desi motorul era pornit. Cu pasi hotărâți pășesc peste pragul sediului de politie. Aveam emoții desi la viață mea mai mult pe aici statutem. Eram familiarizata cu locurile astea dar acum era total diferit. Tata nu mai trăia iar eu eram pe cont propriu, un lucru care nu mi-a plăcut niciodată cat timp el era in viață dar acum era ceva normal sa ma simt singura si sa-mi  rezolv probleme bazandu-ma numai pe propriile puteri. Ofițerul de serviciu era un om slab dar care avea o burta destul de proeminenta. Stătea tolănit pe un scaun la o masa mica din lemn ieftin. Părea plictisit și de aceea nu ma observa ceva timp desi ma postasem in fata lui si il priveam insistent. Deja începusem sa ma enervez si nu mai aveam pic de rabdare așa ca am lovit piciorul mesei cat de tare am putut. Masa sa mișcat puternic si îl făcu pe ofițer sa sara in sus, scaunul sau căzând pe podea. Își ridica privirea spre mine iar acum nu mai părea de loc plictisit. Era furios si nervos dar furia lui nu o întrecea pe a mea. I-am susținut privirea in tacere pana când el nu a mai suportat asta.
-Cine ești si ce vrei? ma întreba cu un glas de om ce este frecvent calcat pe nervi.
-Daca te-ar fi interesat cu adevărat cine sunt si ce vreau nu ai fi dormit pa masa aia ca la tine acasă. îl iau la rost cu tupeu
Tata mi-a spus sa fiu tupeista cu ofițerii ăștia ca daca nu, nu o sa facă nimic din ce le ceri.
-Daca ai venit să-mi faci o morala de zile mari sa ști ca te obosești degeaba. Nu am nevoie de gura unei puștoaice! spune el si deja il vad ca vrea sa ma dea afara
-Stai liniștit, nu pentru asta am venit. Am treburi mult mai importante de făcut de cat sa țin o morala cuiva care are urechile înfundate. Vreau sa vorbesc cu detectivul ce se ocupa de cazul polițistului omorât acum câteva zile. Daca nu se poate acum vreau să-mi aranjezi urgent o întâlnire cu el.
Ofițerul pufnește pe nas ca mai apoi sa izbucnească in râs. Si râde, si rade pana când sunt nevoita sa lovesc pentru a doua oara masa pentru al oprii din râs.
-Încetează chestia asta cu lovitul mesei! tipa el la mine
-Inceteaza sa mai razi fara motiv. Ce este așa amuzant la ce am zis eu? întreb deja ofticata ca nu primesc ce vreau
-Tu ești amuzanta! Crezi ca daca vi la mine cu fața asta furioasa pot să-ți aranjez o întâlnire cu domnul Maxim? Și ca sa discuți ce? Despre cazul lui in care nu ai de ce asa te amesteci? Faci parte macar din familia decedatului?
-Nu. spun si deja curajul îmi piere
De ce am crezut ca pot sa vin aicea si sa cer astfel de lucruri. Nu am acces la informatiile despre acest caz si acum vad ca nu o sa pot sa ma întâlnesc niciodată cu domnul Maxim. Macar am aflat cum il cheamă.
-Dar chiar trebuie să vorbesc cu el. Macar vedeți daca se poate sa îl întâlnesc. Oricând are el liber, numai sa pot s-o fac. ma rog eu de ofițerofițer
-Tu nu înțelegi fetițo? Dânsul are treburi mai importante de cât sa stea să-ți asculte ție milogelile. Ești doar o fetișcană care nu are ce căuta aici. Haide, pleaca! Fuguța!
Felul in care îmi spunea cuvintele alea, de parca as fi fost un copil de 8 anișori, m-a făcut să-mi sara țandăra.
-Ia asculta, nene enervant ce ești! O sa faci in așa fel încât sa ma întâlnesc cu domnul Maxim sau o să-i spun sefului tau ca i-ti faci somnul de înfrumusețare in timp ce ești la munca. Putea sa intre toată armata pe ușă aia ca tu tot nu auzeai. Ultima fraza am spus-o urlând si strângând din pumni. Simțeam ca nu mai pot sa îndur atâta nedreptate si știam ca o data si odată o sa răbufnesc.
El ma privi nepăsător si atunci am înțeles ca nu mai am nicio șansă sa ajung la domnul Maxim. Totul era pierdut. Mi-am apucat geanta ce căzuse pe undeva pe jos si mi-am aranjat parul ce se făcuse mai rău ca înainte. Am dat sa ma întorc spre ieșire dar o voce puternica m-a oprit in loc.
-Domnișoară Crowell! Ce plăcere sa te vad in sfârșit! Tatăl tau mi-a povestit multe despre tine iar acum am onoarea sa te cunosc in persoana.
In timp ce persoană necunoscuta rostea cuvintele acestea rar si încet eu rămăsesem paralizata la menționarea tatălui meu. Ma întorc spre glasul ce îmi captase atenția si vad in fata mea un om de vârstă medie cu o statura impresionanta. Era slab dar nu foarte, iar mustața tunsa frumos si îngrijită il făcea sa arate aproape comic. Avea un costum negru ce se aranja perfect pe corpul lui iar pantofii din picioare luceau de la cat fuseseră curățați. Ochii lui negrii ma priveau cu curiozitate si entuziasm.
-Ci...cine sunte-ti dumneavoastră? ma bâlbâi eu si chiar nu stiu de ce
El chicotește putin apoi îmi întinde mana.
-Detectiv Maxim la dispoziția ta!
Când și-a rostit numele am răsuflat ușurată si i-am strâns mana cu putere. El îmi zâmbi cu căldură si deja știam ca el îmi va fi un bun prieten.
-Nu pot sa cred ca sunte-ti chiar dumneavoastră! Ofițerul asta e tare încăpățânat si nu mi-a spus nimic.
Amândoi aruncam o privire spre el. Acesta se uita la mine cu ochii mari si dădea din buze fara sa știe probabil ca face asta.
-Bruce este  foarte vigilent când da informații, dar te rog, zi-mi Paul.
Acestea fiind zise, ma invita in biroul lui care, așa cum ma așteptam, arăta foarte curat si scump. El se aseaza in scaunul ce se afla la biroul mare si maro din mijlocul încăperii. Peste tot împrăștiate pe birou se aflau hârtii si dosare intr-o totala dezordine. In camera se mai afla un dulap micuț dar era încuiat cu un lacăt. In rest camera era goala si rece.
-Te rog sa iei un loc! ma invita el
Ma așez încet pe scaunul din fata biroului si îmi așez geanta in poala. Eram emoționata si, ca prin minune tot ce vroiam sa spun pana acum se evaporase. Aveam o groază de întrebări nerostite dar pe care nu reușeam sa le fac să iasa afara. Mintea îmi zbură pe neașteptate la Alex si la modul sau de a ma privi. Acea sclipire din ochii lui negrii si mari ma atenționau parca sa stau departe de el. Si acea amenințare ma măcinase toată ziua si ma făcuse să-mi pierd mințile încercând să-mi dau seama ce vrea sa insemne. L-am observat cum a plecat in timpul mesei de prânz si de atunci ma tot întreb unde s-a dus.
-Domnisoara , mai sunte-ti pe aceasta planeta?
Domnul Maxim ma privea întrebător si ușor amuzat.
-Da, ma scuza-ti!
-Nu trebuie sa vorbești cu mine la persoana a doua. Fata lui Tom merita mai mult respect de cat îi arata lumea.
Numele tatălui meu pe buzele lui suna așa ciudat. Si totuși, de unde il cunoaște pe tata?
-Nu vreau sa fiu nepoliticos, dar am surprins puțin din conversația ta cu Bruce si din cate am înțeles vroiai sa ma vezi.
-Da,așa este. Deci...Paul, spun simtindu-ma foarte ciudat, de unde il cunoști pe tata?
-Ahh...asta este o poveste lunga! spune el dramatic. Am lucrat împreună la un caz in Washington acum șase ani si ne-am împrietenit. Toată acțiunea s-a întins pe durata a doi ani de zile. In tot acest timp Tom si cu mine de apropiasem foarte mult, iar el mereu îmi povestea de tine...
Aici, el făcu o pauza, eu reamintidu-mi de acea perioada care, de altfel a fost foarte trista pentru mine. Tata nu prea venea pe acasă iar dorul de el ma făcuse sa ma izolez de prietenii si familia mea.
-De fiecare data când avea timp îmi povestea totul despre tine si mama ta. Îmi spunea ca te iubește enorm si ca ar face orice ca tu sa fi fericita. Dar într-o zi am dat de urmele celui pe care il căutam si atunci am făcut un plan pentru capturarea lui. Eram aproape sa-l prind pe ucigasul ce omorâse o femeie văduvă, dar nu stiu cum, a reușit să-mi puna pistolul la tâmplă. Tatăl tau a fost și va fi un salvator pentru mine. Știam ca voi murii si eram împăcat cu acest gand ,insa viață are alte planuri. Tom l-a împușcat pe ucigaș pe la spate iar, din acea zi eu i-am rămas dator pe viață.
Aceasta relatare ma uimit. Tata nu mi-a spus niciodată ca a omorât pe cineva. Tot ce scoteam de la el era faptul ca, cazul se terminase cu bine.
-Si tata ți-a cerut vreodată ceva in schimb? întreb mai mult curioasa
-Nu...adică a fost ceva dar nu așa important.
-Ce era?
Graba mea il face pe Paul sa se încrunte.
-După ce toată acțiunea s-a încheiat, Tom s-a întors acasă la familia lui în Florida. De atunci nu prea am mai ținut legătura dar din când în când ma m-ai suna să-mi spună despre activitățile lui din cadrul departamentului de criminalistica. Si, din cate îmi aduc aminte, spunea ca făcuse niste descoperiri destul de importante, numai ca niciodată nu mi-a spus ce fel de descoperiri. Apoi, cu o săptămână înainte sa moara a venit aici în Manhattan si a cerut urgent sa vorbească cu mine. L-am primit, eu fiind foarte bucuros să-l revăd. El insa era foarte grăbit si înrt-un fel, speriat. Mi-a spus ca era pe urmele unei asociații de criminali ce își aveau sediul cel mare in New York. Niciuna din datele si informațiile lui nu erau concrete insa mi-a lăsat mie misiunea sa descopăr aceasta banda. Dar m-a m-ai rugat ceva.
Întinzând mana spre seratul biroului scoase de acolo o fotografie si mi-o întinse. Am aruncat o privire spre ea si atunci am simțit cum nervii ma acaparează. In acea fotografie eram eu pe la vârsta de 15 ani alaturi de mama care ma părăsise după moartea tatălui.
-Înainte sa plece mi-a dat aceasta poza și mi-a spus ca de acum in colo sa va supraveghez tot timpul. Aceasta a fost favoarea pe care mi-a cerut-o. Eu cred ca el deja știa ca va fi omorât si de asemenea știa si cine o va face. Acea adunătură de criminali sigur își dăduseră seama ca ceva nu e in regula așa ca s-au decis sa îl elimine pe tatăl tau. Eu nici acum nu am reușit sa dau de urmai acestei asociații, dar am știut fiecare mișcare a ta. Stiu totul despre tine si verișoara ta. Nu vreau sa crezi ca te-am urmărit desi așa a fost dar tatăl tau m-a rugat sa fac asta iar eu am facut-o. De mama ta nu stiu nimic, nu stiu cum mi-a scăpat printre degete.
Toate aceste informați ma bulversaseră complet si nu știam ce sa mai cred. Era un haos total in capul meu. Tatăl meu murise din cauza unei bande afurisite iar omul asta aici de față îmi spunea ca ma urmărise de când tata murise. Astea chiar erau niste vesti noi.
-Esti bine? ma întreabă Paul
-Nu prea...sunt foarte multe de asimilat.
-Stiu, dar totuși, tu de ce vroiai sa vorbești cu mine?
-Eu...eu am venit aici pentru a ma interesa de cazul polițistului care a fost împușcat. Tata a murit exact la fel si ma gândeam ca exista posibilitatea ca, criminalul sa fie același.
-De ce ai crede asta? Ai vreo teorie?
Eram pregătită pentru întrebarea lui așa ca i-am răspuns imediat.
-După ce criminalul l-a împușcat pe tata a lăsat in urma lui un pistol pe care eu l-am ascuns de polițiști doi ani de zile. Din cate am înțeles si în urma acestui caz a rămas un pistol.
Paul ma privea uimit. Era si normal pentru ca el nu știa de existenta pistolului. Numai eu si Carla știam.
-Stai sa înțeleg. Vrei sa spui ca ai arma cu care a fost împușcat tatăl tau?
Expresia lui aproape ma făcea sa rad dar m-am aptinut.
-Am avut-o. Cineva mi-a furat-o si nu am idee cine. Dar sunt hotărâtă sa aflu. De asta sunt aici. Poti sa îmi spui niste detalii despre viață polițistului omorât? Vreau sa vad daca e doar o coincidenta sau e ceva mai mult de atât.
Paul ma privește ciudat dar se ridica si se îndreaptă spre dulapul încuiat cu lacăt. Il descuie cu o cheie mica si scoate de acolo un dosar ce arata foarte nou. Il aseaza pe birou si începe să-l răsfoiască.
-Polițistul se numește Zac Jonsson si lucra la criminalistica. Avea o familie aici in Manhattan. Sotia si cu fica sa in vârstă de 18 se înțelegeau foarte bine cu tatăl lor. Sotia lucrează la o firma de calculatoare iar fica lor este clasa a XII a la liceul EF New York. Cam atât.
-Fata lor învăța la EF N.Y.? Si eu învăț acolo.
-Stiu asta, nu e ceva nou.
-Dar cum o cheamă pe fata? întreb eu si deja știam răspunsul.
-Cred ca Darla Jonsson. Da, așa o cheamă. Scrie in dosar.
Am crezut ca o sa ma ia cu leșin când am auzit. Aveam eu o bănuială dar speram sa nu fie adevărata. Și exact așa cum credeam, toate aceste lucruri nu mai erau o coincidenta. Ceva era foarte putred aici însă era mascat foarte bine pentru a nu se observa. Dar cineva a făcut o greșeală.
-Deci Paul, mai ai dubii ca asta nu e doar o coincidenta? Tu nu vezi? Cazul e exact același cu al tatălui meu. Darla e prietena mea, apropo si apoi argumentul cel mai exact e pistolul. Doua cazuri asemanatoarr in orașe complet diferite. Si ceva îmi spune ca aici au fost acei ucigași pe care îi căuta tata. Mai este o singura chestie de verificat. Ce s-a întâmplat cu mana Darlei?
Când Paul vede unde bat apuca telefonul si suna.
-Alo! se aude vocea din telefon
-Detectiv Maxim la telefon. Gerald, casa este sub supraveghere?
-Da domnule! Totul este bine aici.
-Mama fetei unde este?
-În casa, presupun.
-Nu mai presupune si dute si uitate! urla Paul la bietul Gerald apoi închide.
Se uita la mine cu o expresie furioasa apoi privirea i se îmblânzește.
-Cum de nu mi-am dat seama de aceste doua cazuri. Sunt atât de asemănătoare. Si oricum asta nu ne ajuta prea mult.
-Dar ne da de înțeles ca, criminalul este aici. adaug eu
Telefonul suna iar Paul îl ridica repede
-Da!
-Domnule, doamna Jonsson nu mai este in casă. Si niciunul din colegii mei nu am vazut-o plecând. Dar un lucru e sigur. A plecat pentru mult timp pentru si-a luat multe haine cu ea.
-Cum a putut sa treacă fara sa o vede-ti? Trimiteți niste echipe sa o caute! Repede!
După ce mai tipa putin , el închide telefonul si își lăsa privirea in jos. Eu auzisem totul așa ca nu mai era nevoie de vreo explicatie.
-Acum e oficial. Doua cazuri complet asemănătoare. spun eu si oftez
Paul oftează si el apoi își ridica privirea spre mine. Ochii lui îi fixează pe ai mei iar eu îi susțin privirea. Dar apoi vorbește.
-Vrei sa ma ajuți la rezolvarea cazului si sa intri în echipă noastră?