Mai dă-mi o zi

Opt - Megalomanie

Opt — Megalomanie

Kavia Safa

Oricât mi-aș fi dorit să petrec restul zilei pălăvrăgind despre nimicuri alături de Lovisa, Zion și o bună parte din regalitatea Zoharului, îi promisesem lui Cosette ajutor în grădină. Eram mai mult decât inutilă, fiindcă existau destui slujitori care mișunau prin Palatul Asfințitului, disponibili și fericiți să o ajute. Dar promisesem că aveam să ajut, trebuia să mă țin de cuvânt.

— Grădinărești în rochie? mă chestionă pe sub sprâncenele negre, chircită pe vine lângă un puiet.

N-am acordat prea multă importanță actului ei improvizat de critică.

— Dacă mă schimbam, nu mai ajungeam la timp, am mințit.

Adevărul era că îmi ticsise garderoba cu sumne taryniene. Erau ademenitoare; fiindcă eram mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată în ele păreau comode. Mai comode decât veșmintele zohariene.

— Nu suntem pe grabă momentan, mai e timp să terminăm grădinile, afirmă încă adunată cu genunchii la piept. Avem doar tufișurile de tuns.

Păru destul de prinsă în activitățile ei, atât de mult încât nu apucă să-mi detecteze minciuna. Avea dreptate, totuși— grădinile erau colosale, însă tufișurile împrejmuiau numai intrarea principală. Le-am fi putut pregăti în maxim o zi, dacă ne axam doar pe ele.

Mi-am scos foarfeca din brasardă. Cosette mă urmări cu coada ochiului, precaută în esență. Purta haine necaracteristice ei; cu pantaloni din in până la genunchi și-o cămașă la fel, lungă și largă, cu mâneci scurte care-i veneau până la coate.

— Ce-i cu alegerea vestimentară? am întrebat-o.

Cosette nu se sfii; se catadicsi doar să-mi arunce o căutătură iritată. Broboane de sudoare îi râurau din părul năclăit mai spre frunte.

— Sunt treizeci de grade, vrei să port fular?

— Nu, dar nu te-am văzut așa până acum.

— Pentru că până acum n-au fost treizeci de grade, pufni.

M-am rezumat tacit la a continua să stilizez unul dintre tufișuri. Eram un grădinar de toată jena, un stilist lamentabil. Văzduhul prinse formă între timp, așa de densă se făcu fierbințeala Soarelui. În unde de beznă, părul lui Cosette se prelingea ca din eben făurit.

După ore secătuitoare de trudă silnică, eram amândouă asudate parcă ne-am fi scăldat în Marea Alteea. Respiram greu, cu gurile aride și gâturile strâmte. Tufișurile păru că se înmulțiră în loc să se împuțineze. Cerusem unei slujitoare să-mi aducă ceva cu care să-mi protejez căpătâiul— primisem o eșarfă din mătase pe care mi-o înfășurasem ca pe un batic.

În Tărâmul Soarelui evitam să părăsesc palatul pe cât puteam. Rareori îmi era dat să mă regăsesc în grădină sau poate pe terasă. Nu mă obișnuisem după zeci de ani să rezist în căldură. Cumva, mă resemnasem.

Am decis— când am realizat că nu mai aveam mult și leșinam peste primul tufiș— să merg după un pahar cu apă.

— Unde te duci? Cosette bâigui într-o răsuflare prelungă.

Păru vizibil inconfortabilă. Era prima oară când o vedeam afară, departe de aerisirea generoasă a pereților Palatului Asfințitului. Era mai stânjenită de Soare decât mine. Mă întrebam cum se putea așa ceva. Ea era zohariană, născută în Taryn, dar fiică a Zoharului. Ar fi trebuit să-i fie clima cea mai potrivită cea a Tărâmului Apusului.