Mai dă-mi o zi

Șase - O datorie de plătit

Șase — O datorie de plătit

Kavia Safa

— Stai locului, Kavia!

Cosette mă privi cu o mânie care se ițea din rădăcini aspre. Măcinase într-un mojar de porțelan o bucată de turmalină timp de zece minute, numai ca să îmi înconjoare linia apei cu culoare neagră.

— Nu mă căsătoresc, să știi.

— Stai locului, ți-am zis! mi-o tăie.

Se flutura cu o pensulă subțire pe lângă ochii mei, periculos de aproape. M-am supus. Am încercat să mă benoclez la tavan, ca să nu clipesc și să-mi îndes singură pensula în ochi cu tot cu vopsea și cu degetul lui Cosette.

Xavien decisese că vino cu mine nu era tocmai o solicitare de moment; mai degrabă un avertisment pentru mai târziu. Mi-a spus să fiu îmbrăcată de data asta — rânjind tâmp — când vine spre seară, să luăm masa împreună.

Din acel moment, Cosette care ascultase fiecare cuvânt din spatele ușii, mi-a pus gând rau. Avusesem de suportat o întreagă zi de idealizare în care femeia voise să mă îmbăieze, să mă machieze, să-mi aleagă hainele și, eventual, să vină cu mine și să-mi șoptească tot ce ar fi trebuit să spun.

Descoperisem că existau lucruri specifice Tarynului pe care Cosette le păstrase cu ea, cum ar fi parfumurile, machiajele sau vestimentația. Și-mi spusese că nu aveam cum, un copil al întunericului, să mă machiez sau să miros vreodată ca femeile din Zohar. Nu era firesc. Natura mea era alta și, fie că voiam sau nu, trebuia să o respect și să mă conformez lucrurilor care mă avatajau. Așa ajunsesem să miros, mai tare decât de obicei — fiindcă aceeași Cosette îmi comunicase și că duhneam a lavandă, citrice și lemn dulce — a toate olmurile frigului.

— O să-ți scot ochii dacă te mai foiești mult!

Al șaptelea avertisment, dacă numărasem bine.

— Ești literalmente în ochiul meu cu pensula aia, pot să respir și o să mi-o bagi în ochi!

Își dădu ochii peste cap și se întoarse cu spatele la mine, să înmoaie iar arma morții în mojar.

— N-aș sta atât cu pensula în ochii tăi dacă nu te-ai mai mișca încontinuu!

Am lăsat reproșul să plutească în cameră. Era un timp de calitate cel pe care-l petreceam cu Cosette și nu-mi aminteam să fi fost atât de neprotocolară cu vreo persoană înainte.

— De ce crezi că vrea să luăm masa împreună? am întrebat-o.

Cosette se întoarse mustăcind.

— Nu. Doar nu.

Ridică din sprâncene, de-o inocență de-a dreptul perfidă.

— Nu știu, dar o să aflu odată cu tine.

— Poți să nu mai asculți orice conversație am cu oricine? Te rog?

Cosette mă privi ca și cum, în primul rând, nu mi-ar fi ascultat nicio conversație de până acum și ca și cum, în al doilea rând, dacă o făcuse nu avea să se oprească acum.

— Cum altfel știu dacă te îneci în cadă sau dacă îți tai capul din greșeală? râse, apoi își înăbuși umorul într-o tuse improvizatorică.

Era și nu era amuzant deopotrivă. Da, era să mă înec în cadă. Iar mulțumită spionajului ei imbecil eram vie. Și noi nemuritorii eram muritori numai până la proba contrarie. Eram nemuritori în privința vârstei. Nemurirea nu scuza stupizenia, în orice caz.