Mai dă-mi o zi

Șapte - De ce vrea băiatul ăsta să-mi defacă picioarele?

Șapte — De ce vrea băiatul ăsta să-mi desfacă picioarele?

Kavia Safa

În pofida distanței considerabile dintre prezent și data exactă a Ritualului Vânătorii, Palatul Asfințitului era deja copleșit de aiureala pregătirilor încă de la prima oră a dimineții. Slujitorii se dădeau de ceasul morții în încercarea frenetică de a face totul pe placul lui Mikah. Atentasem preț de câteva ore bune, de pe terasă, să dibuiesc ce anume făceau slujnicii cu exactitate. Sau de ce. Fiindcă Ziua Morții nu era o sărbătoare zohariană; ba mai mult de atât, era o rânduială taryniană care punea în pericol integritatea întregului Zohar de dragul vărsării de sânge.

În Tărâmul Soarelui, Ziua Morții era tratată ca o zi obișnuită. Nu înțelegeam comportamentul distinct de aici. O rugasem pe Cosette să-mi dea ceva de lucru în grădină, pe de-o parte pentru că mă săturasem să stau degeaba, pe de alta pentru că voiam să înțeleg de ce era așa de diferită Ziua Morții în cele două tărâmuri de origini identice. 

Mi-a încredințat câteva treburi spre amiază, după ce aș fi luat masa cu Mikah, care mă aștepta în aripa vestică. Solicitasem să-i vorbesc, pentru că nu-l mai văzusem de o groază de timp. Cererea mea trecuse prin mâinile tuturor sfătuitorilor regali, în scris și verbală, deși era doar unchiul meu și aveam drept deplin să-l văd oricând decideam.

M-am strecurat în încăpere; mi-am înclinat capul în semn de respect. Mikah îmi făcu semn să iau un loc în fața lui, la o masă asemănătoare cu cea la care stătusem alături de Xavien într-un alt salon din palat.

— Mă bucur că vrei să ajuți cu pregătirile, rosti cât își vârî în farfurie un amalgam legume coapte la cuptor

— Nu vreau să stau degeaba, am răspuns. În plus, așa înțeleg și eu mai bine cum funcționează Ritualul Vânătorii aici.

Nu voiam să dau glas gândului, dar faptul că Mikah nu mă folosea, ba chiar îmi încredința spațiul meu în palat și tot ce aveam nevoie, mă stârnea să mă simt recunoscătoare. Nu întrunea întocmai conceptul de libertate înțelegerea lui cu Matias, dar era îndeajuns pentru mine cât să pot trăi în liniște momentan. Nu avea să fie așa la nesfârșit, știam bine că aveam să încep să-mi doresc mai multă libertate, să evadez — lucru permis doar de faptul că locuiam în palatul propriului unchi, nu în cel al unui Rege care m-ar fi putut decapita oricând i s-ar fi părut mai convenabil —, dar mă bucuram de tihnă pentru moment.

— Nu e foarte diferit de cum funcționează în Tărâmul Soarelui, răspunse sec.

Nu părea că avea foarte mult chef de vorbă. Și inițial nu înțelesesem de ce voise să ia masa cu mine dacă nu avea dispoziția pentru așa ceva. Dar realizasem că eu și Mikah nu ne mai văzusem de săptămâni bune. Fiecare fusese ocupat cu diverse și nu existase vreme de mese în familie. Cosette îmi spusese că lua masa singur, în pat câteodată și cădea cu capul între perne cu tava podidită de mâncare încă în brațe. Așa că se înțelegea că voia să luăm masa împreună oricând avea timp, fie că era binedispus sau nu. 

M-am jucat cu furculița în farfurie și cu pantofii pe sub masă. I-am scos, apoi i-am încălțat din nou pe ascuns. Am scârțâit ceramica vasului cu tacâmul.

— Pare diferit. În Palatul Soarelui nu se puneau decorațiuni pentru sărbători nespecifice Zoharului, am impus.

Intenționat îmi desemnasem tonul mai aspru decât era necesar, ca să-l provoc să-mi dea răspunsuri. Mikah luă o gură dintr-un potir umplut până în buză, apoi îl lăsă pe masă. Avea mâinile incerte, gesturile prelungi și tărăgănate.