Mai dă-mi o zi

Treizeci și cinci - Când viața îți dă otravă, otrăvești Regele cu ea

Treizeci și cinci — Când viața îți dă otravă, otrăvești Regele cu ea

Kavia Sitara

Când viața îți dă lămâi, faci limonadă cu ele. Iar când îți dă otravă, îl otrăvești pe cel mai puternic Rege cu ea. Dacă până acum răsucisem situația pe toate părțile și încercasem să mă sustrag subtil— poate chiar să găsesc o cale prin care să nu fie nevoie să-l omor pe Ares—, discuția cu el a reușit să-mi deschidă ochii. A reușit să-mi aducă aminte că nu era nimic greșit cu niciunul dintre noi. Într-un joc atât de sinistru, orice era corect. Era corect să-mi doresc moartea lui. Așa cum era corect ca și el să-și dorească moartea mea. Era doar o chestiune de cine se mișca mai repede. Care dintre noi își făcea curaj mai devreme.

Arzena avea gust de coriandru și mentă crudă — se îmbina perfect cu lichiorul pe care mi-l adusese Apollo. Mi-am trecut lingurița printre buze și am sorbit otrava dulcie. Era finalul săptămânii de dinainte de Luna Nouă, o săptămână întreagă în care înghițisem arzenă ca să ajung imună. O plimbasem de pe limbă, pe cerul gurii și mai apoi o coborâsem de-a lungul grumazului, gândindu-mă constant cum aveam să-l otrăvesc pe Ares cu ea.

Aveam nevoie de imunitate pentru că decisesem cum aveam s-o fac din prima zi. Era imposibil să strecor otrava în pahar când Regele avea ochi și la spate. Și când beneficiam atenția lui nedivizată mereu. Așa că aveam să țin arzena sub limbă și să-i cer paharul. Ca să beau din el. Ca să-i strecor în el arzena direct din gură. Dar trebuia să mă mișc repede, ca să nu se topească sub limba mea înainte să apuc să o plasez în pahar.

Apollo reușise, totuși, să mă mai liniștească puțin. Îmi spusese că era aproape imposibil să se topească toată în gura mea. Arzena se dizolva rapid doar în lichide subțiri, ca băutura. Saliva era mult prea densă pentru așa ceva.

Așa că eram în a cincea zi de imunizare. Și deja puteam suporta cantități mici de otravă, nicidecum cantitatea cu care aveam să-l otrăvesc pe Ares. De asta trebuia să am grijă să nu o înghit din greșeală.

În primele două zile avusesem halucinații; crescusem dozajul brusc în cea de-a treia zi și zăcusem în pat fără să-mi pot clinti extremitățile. Pentru că nu voiam să mor accidental, i-am cerut fratelui Regelui să-mi aducă evară, leacul pentru arzenă. Dar nu-l luasem până acum— îl țineam doar în caz de urgență. Era un plan excepțional din punctul meu de vedere. Apollo pendula între șoc și șovăială, însă părerea lui nu mă interesa. Cu cât planul era mai complex, cu atât era mai dificil de dus până la capăt; ceva atât de ingenuu n-ar fi trebuit să dea nimănui de gândit.

Și decisesem tacit s-o fac în seara Ritualului Lunii Noi. Aparent, tarynienii aveau un soi de ritual pentru fiecare sărbătoare. Nu erau chiar ritualuri, în adevăratul sens al cuvântului. Nu ca de Ziua Morții— Ritualul Vânătorii era singurul care se ridica, într-adevăr, la nivelul terminologiei sale. De Ritualul Lunii Noi, spre exemplu, ne adunam la palat și sărbătoream îmbrăcați în țesături colorate și surâsuri plastice faptul că Ares își găsea perechea pentru o seară.

De parcă vreun tarynian se bucura pentru așa ceva. De parcă cineva se bucura pentru așa ceva.

Olesya își strecură căpătâiul prin crăpătura ușii. Mă aținti.

— Ce caută Majestatea Sa lângă Celestya, la masă? mă chestionă.

Tușind, mi-am scuturat umerii. Gâtul mi-era aspru încă din cauza arzenei. Dar măcar nu mai aveam febră. Sau frisoane. Și îmi puteam mișca mâinile acum.

— Nu știu și nu mă interesează, i-am răspuns.

Olesya își înălță o sprânceană, de parcă nu credea niciun cuvânt din gura mea. Îmi analiză ținuta și strâmbă din nas. Își plimbă iscodirea peste bluza de bumbac, neagră și cu mâneci lungi, largă cât să mai încapă încă o Kavia în ea. Apoi peste pantalonii de in care-mi atârnau jos, pe șolduri. Și, când ajunse la papucii din picioare, o bufni râsul.