Mai dă-mi o zi

Cincisprezece - Vechea noastră prietenă, Moartea

Cincisprezece — Vechea noastră prietenă, Moartea

Kavia Safa

Buimacă și cu grumazul uscat, m-am trezit la prima oră a dimineții. Roba de noapte se răsucise în jurul meu, iar un sân stătea să mi se strecoare din decolteul bleg. Dăinuiam în ardoarea zoharului ca un diavol dezarmat în cazanele Lumii de jos, însă eram nevoită să-mi țin geamurile ferecate și perdelele trase peste ele. 

Trebuia să-mi schimb feșele, am concluzionat imediat. Câteva dintre rănile căpătate în timpul Vânătorii se închiseseră peste noapte, cele mai multe musteau în carne încă. 

— Kavia?

De umezeala pleoapelor ca de nacru ochii îmi erau lipiți. Vocea Lovisei răzbătu ca un ecou tânguitor în mine. Panica îi distorsionă glasul obișnuit. Nu o auzisem așa panicată decât de Ziua Morții. 

— Kavia!

Nu era panică, era disperare. 

M-am trezit brusc, parcă aș fi fost izbită în moalele capului. M-am frecat la ochi cu podurile palmelor. 

— Ce e? am bâiguit, zbătându-mă printre așternuturi în încercarea teribilă de a le dezrobi din jurul meu. 

— Deschide ochii!

M-am silit să-i deschid. 

— Kavia!

— Kavia, Kavia, Kavia! am sărit. Ceva mai coerent nu se poate?

— Uită-te!

M-am uitat împrejur. Nimic anormal sau nelalocul lui. Camera mea, arămie de vitraliile chircite între ramele ferestrelor. 

Exceptând.

Exceptând o baltă exagerat de mare de sânge pe pardoseală.

Imediat ce am deslușit plapuma, capetele ei întortocheate, m-am tras pe marginea patului. Am aterizat direct cu tălpile goale în lichidul stacojiu. Am strâmbat din nas. Era cald încă. Iar eu eram letargică. 

Într-o secundă, toată beția indusă de somn își luă zborul. Pe podea zăcea sursa sângelui. Capul lui Xavien deșerta litri întregi de lichid vital. Era poziționat drept, gâtul sfârtecat lipit de scândurile podelei. 

Cu guler din piele. 

Carnea fermenta ruptă, nu tăiată. Era sfâșiată și oasele grumazului atârnau în exteriorul lui, dezvelite de fragmente de piele rășpăluite. Ochii îi erau suciți în orbite, nasul spart și buzele umflate cusute cu ață neagră. Era vânăt tot, sprâncenele îi fuseseră smulse complet de pe față. Expresia îndurerată mi-a dat de înțeles că fusese torturat mult înainte să fie ucis. Cum m-am lăsat pe vine în fața lui, am observat că nici gene nu mai avea. Nu era un loc în care să nu fie vânăt și craniul îi fusese pocnit, spart cu ciocanul.

— Adu foarfeca, i-am zis Lovisei.

Lov se conformă. Pălise. Îmi aduse foarfeca și mi-o întinse cu o prudență stranie.

Lovisa rămase, cu toate că mă așteptam să plece. 

Se sui pe marginea patului și își trase genunchii la piept. Își cuprinse picioarele cu brațele și mă analiză cu căpătâiul ușor aplecat. 

Am tăiat cu foarfeca ața care strângea gura. 

Văzându-l pe Xavien așa, mut, am devenit egoistă. Meschină. Tot ce-am putut să gândesc a fost că nu mai avea cum să se atingă de mine vreodată. Primise exact ce meritase.