Mai dă-mi o zi

Patru - Supradoză de moarte

Patru — Supradoză de moarte

Kavia Safa

       Zilele aveau cadența lor în Tărâmul Asfințitului. Erau lungi, nopțile mărunte și neînsemnate. Dormeam puțin și nu mai visasem nimic de câteva nopți, de când visasem Tărâmul Asteria, mai exact. Mikah mă vizita rar, iar când o făcea părea căzut pe gânduri, pierdut în orice treburi avea el. Am bănuit că era vorba de Ritualul Vânătorii care se apropia.

       Forfota se întețea anual în apropierea Zilei Morții, chiar și în Tărâmul Soarelui. În anul precedent, ori fiindcă devenea din ce în ce mai violent ritualul în sine, ori fiindcă deveneam eu din ce în ce mai pasibilă drept țintă, Regele Soarelui mă azvârlise în catacombele palatului, în compania Fetei Morgana pentru întreaga noapte. 

       Nu voiam să-mi neglijez singură soarta în acest an dacă aș fi avut de ales. Așa că m-am gândit să vorbesc cu Cosette, să înțeleg cum funcționau lucrurile pentru Mikah în Palatul Asfințitului. Fiindcă orice discuție cu Mikah în persoană era exclusă din moment ce, în primul rând fusese irascibil constant, iar în al doilea rând îl vedeam mai rar decât m-aș fi așteptat. Palatul se afla în pură frenezie, contrar doleanțelor mele. 

       Chiar și Cosette era de negăsit. Urmărisem cu prudență slujitorii cu care știam că-și petrecea timpul. Parcă intrase în pământ. Cutreierasem tot palatul în căutarea ei, fiecare grădină. Și când obosisem de-a dreptul și mă bătuse Soarele destul cât să încep să amețesc, m-am întors în camera mea. 

       Pe pat — printre așternuturile afânate și aranjate de cine știe ce slujitor — zăbovea un soi de pătură neagră, dreptunghiulară și alungită. Cum m-am apropiat, mi-am dat seama că nu era o pătură; era o banderolă lungă, ca cele pe care le luau luptătorii cu ei când plecau pe front. Era plină de cuțite; toate de diferite dimensiuni și forme. Cuțite ale tuturor tărâmurilor. Zece la număr, cât pentru fiecare tărâm. Am recunoscut cuțitul specific Tărâmului Soarelui, apoi pe cel al Tărâmului Asfințitului și pe cel al Tărâmului Răsăritului. Pe cele ale Catrionei și Sahăi nu le puteam distinge încă. Cuțitele Zoharului aveau cozile vivide, din pietre semirețioase. Cuarț alb, chihlimbar, opal roz. Încrustate cu tot felul de alte pietre, de soiuri de sticlă. Aveau lamele scurte, înflorite din cotoare. 

       Cele cinci cuțite ale Tarynului semnănau între ele doar prin culoare, în rest se distingeau total. Cu cozi din hematită, din turmalină neagră, din pietre negre pe care nu le cunoșteam sau pe care nu le mai văzusem niciodată. Erau simple, fără simboluri sau alte podoabe împlântate. 

       M-am apropiat mai mult de marginea patului și — cu precauție — m-am aplecat de la mijloc spre banderolă. Doar cuțitele taryniene erau soioase de sânge, proaspăt mânjite. Muchiile din metal argintiu. Un cuțit cu lama dreaptă, unul cu ea curbată și unul. Unul nu era cuțit. Era o foarfecă. O foarfecă frumoasă, ca de grădinărit, cu găurile împrejmuite de sticlă ascendentă, neagră și înfășurate de ornamente metalice sub formă de rămurele subțiri de cireș cu frunzele scurte. Lamele lungi, cât să taie până în os, nu doar în carne. 

       Cele trei erau cu siguranță cuțitele celor trei tărâmuri taryniene Asteria, Morrigan și Hilal. Așa credeam. Foarfeca nu știam de ce tărâm aparținea, dar părea destul de potrivită pentru Tărâmul Morții. 

       Mi-am imaginat cum aș fi trecut cuțitele prin sternul oricărei creaturi. Cum lama dreaptă ar fi erodat calea prin care cea curbată ar fi uzurpat organele. Iar cu foarfeca aș fi căutat inima și aș fi adus-o în Morrigan de Ziua Morții. Am scuturat gândul. Cum înverșunarea, înșelăciunea îmi tânguiau numele cu glas sonor.