Mai dă-mi o zi

Treizeci și șase - Ajută-mă să nu dispar

Treizeci și șase — Ajută-mă să nu dispar

Kavia Sitara

Margot înfipse pieptănul înapoi în părul meu și-l strecură până la vârfuri. Se aplecă din talie și analiză. Cu atenție, verifică dacă-mi tăiase vârfurile egal.

— Stai locului! mă îndemnă. Ce dracu' e cu tine de ești așa agitată?

Nu m-am mișcat. Ca să nu ies din mâinile ei ciuntită și ciufulită. Oglinda-mi arăta că mă tunsese drept. Mă scăpase de lungimea nedorită și-mi retezase părul până puțin mai jos de ureche. Dar Margot era mai perfecționistă decât eram eu răbdătoare.

— Nu știu, mă stresează Ritualurile voastre, am mințit. De ce trebuie să vin și eu?

Îi zăream expresia exasperată în oglindă. Aruncă foarfeca în chiuvetă și se răsuci spre mine doar cu pieptănul. Îmi netezi șuvițele răzlețite, ca să facă loc de voal. Dacă ar fi știut Margot ce mă stresa cu adevărat—

— Toți suntem obligați să mergem, Kavia, clarifică. Nu ești singura.

— Vrei să zici că nu-ți face plăcere să mergi? am pufnit.

Mi-am dat capul pe spate, să-i întâlnesc privirea. Dar mi-l împinse înapoi cu buricele degetelor. Râse scurt și mă aținti în oglindă.

— O, ba da, rânji complice. Ares nu e singurul care găsește pe cineva cu care să-și petreacă noaptea asta. O să fie prezentă jumătate din Asteria pe lângă pretendentele venite din toate colțurile Tarynului.

— Pe cine ai pus ochii? mi-am dat ochii peste cap, zâmbind.

Se opri brusc, pieptănul ridicându-l amenințător în aer.

— E evident că ai pus ochii pe cineva, mi-am înălțat mâinile în defensivă.

— Sadon. Pe Sadon am pus ochii, cedă și confesă agasată.

M-am încruntat.

— Ar trebui să-mi sune cunoscut?

Margot își dădu ochii peste cap. Pieptănul mi-l trecu prin păr cu mai multă înverșunare. Mi-am scuturat umerii.

— Ar trebui, mă apostrofă. Pe el l-ai expediat în patul lui Matias când ai furat aurul.

Am râs slab. Sadon merita niște scuze din partea mea, într-adevăr. Dar nu eram în apele mele. Și oricât de mult mă bucura compania lui Margot, nu reușeam să uit pentru mai mult de două minute ce avea să se întâmple curând. M-am uitat din nou spre voal.

— De ce voalul meu e negru? am întrebat-o. N-am văzut pe nimeni cu voal negru până acum. Al tău e tot așa?

Margot făcu ochii mari. Rămase cu mâinile în aer, degetele încă strângând agrafele aurite cu care avea să-mi prindă vălul în păr.

— Sfântă Kezia, Kav, exclamă. Nu, doar al tău e negru. Ești simbolul Întunericului. Doar tu ai voie să porți voal negru azi. Sau oricând altcândva.

— Simbolul Întunericului? mi-am înălțat sprâncenele, amuzată.

— Ești Zeița noastră, Kav. Simbolul Întunericului, al Nopții și al Stelelor.

— Nu înțeleg exact unde bați, mi-am dres vocea.

Agrafele ajunseră părul meu. În lateralele căpătâiului, ceea ce era straniu, pentru că pretendentele Regelui și restul femeilor taryniene aveau vălul prins de creștet; pe când al meu era menit să-mi descopere creștetul și să-mi tăinuiască lateralele capului. Pentru câteva secunde a părut că Margot mi-a ignorat complet întrebarea. Dar își așternu palmele pe umerii mei și mă privi în reflexie cu o oarecare mândrie.