Mai dă-mi o zi

Patruzeci și unu - Cu botul pe labe

Patruzeci și unu — Cu botul pe labe 

Ares Azrail 

Încoronarea și Încornorarea nu erau singurele ceremonii care asigurau tronul unui suveran abia decretat. Dintre toate ceremoniile, Pedeapsa era mărturia cruzimii unui suveran. Cu ocazia Pedepsei, Regina era îndatorată să treacă prin registrul condamnaților, să-i aleagă pe cei mai abjecți dintre ei și să le dispună pedepsele. Extravaganța și brutalitatea erau încurajate. Dar cum Regina refuza să comunice cu mine sau cu sfătuitorii regali, verdictul ei era necunoscut. Aveam să-l aflu odată cu condamnații și cu restul populației taryniene. 

Cumva, Haven reușise să se strecoare în grațiile ei. Era singurul căruia voia să-i vorbească. Eram convins că asta era doar încercarea ei de a mă face să-mi cer iertare. Dar tăcerea ei nu era singura problemă. Margot și Johal mă învinuiau zilnic pentru ruptura dintre ei și Kavia. Reușise, în decurs de o săptămână, să întoarcă întregul palat împotriva mea. Lucru pentru care o admiram și-o disprețuiam simultan. Mă domina în propriul joc. 

Johal apăru în stânga mea. Mă flancă din lateral, cu mâinile prinse la spate și-o căutătură austeră. Nu băuse deloc de când ajunsese— spre deosebire de mine. O parte enormă din Taryn era înghesuită în încăperea tronului. Kavia încă lipsea, ceea ce nu făcea decât să augmenteze îndoielile supușilor noștri. Ar fi trebuit să ne facem apariția împreună. Ca și cum nimic nu se schimbase în comparație cu restul anilor, am primit închinările tarynienilor de unul singur. Am mai băut o gură de lichior din ierburi chiar când un grup de tarynieni se înclină în dreptul meu. Mi-am amintit de tentativa de otrăvire a Kaviei. Și-am zâmbit. 

— Ești un dobitoc, Johal rosti printre dinți. 

Nu se întoarse spre mine. Continuă să fixeze un punct imobil undeva în dreptul tronului— tocmai în capătul opus al camerei. Dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi zis că vorbea singur. Doar că știam mai bine. Am râs fără pic de umor. Johal nu știa de ce Kavia nu-mi vorbea. Nici Margot.

— Altceva? l-am chestionat amuzat. 

Râsetul lui reverberă mult mai aspru decât al meu— mai malițios. O taryniancă se aplecă din talie în dreptul meu. Când se înălță din reverența exacerbată, își îndreptă spatele exagerat de mult. Împingându-și decolteul înainte, încercă să mă pironească printre gene grosolane. Dar își mută privirea imediat ce o întâlni pe a mea. Ca și cum mi-ar fi împărtășit iute un secret, apoi ar fi fugit înainte să aibă de-a face cu consecințele. 

— E nevoie să zic ceva în plus? Johal îmi atrase atenția. 

M-am răsucit cât să-l privesc, deși refuza să-mi întoarcă gestul. Continuă să privească înainte, deși maxilarele stăteau să-i pocnească de nervi. 

— Nu era nevoie nici să mă faci dobitoc, am scrâșnit. Dar pare că oricum ai venit doar ca să spui lucruri irelevante, așa că poți continua dacă tot ai început. Nu uita un lucru, totuși, am zâmbit simulacru. Că ești confidentul Reginei nu înseamnă că-ți poți submina Regele. 

Brusc, se întoarse spre mine complet. Johal nu era cu mult mai scund decât mine, dar nu era obișnuit să joace cartea superiorității. Nu așa cum eram eu, în orice caz. Mi-am înclinat bărbia și-am pufnit distrat. Ezită preț de câteva secunde, apoi își drese vocea. 

— Îmi cer iertare pentru neînțelegere, Majestate, rosti într-o încercare tragică de ironie la adresa mea. Nu intenționam să vă incomodez cu aserțiunile mele. Însă n-am putut nesocoti, drept sfătuitor regal, reîntoarcerea Majestății Voastre la obiceiuri vechi și vătămătoare.