Mai dă-mi o zi

Doisprezece - Ritualul Vânătorii

Doisprezece — Ritualul Vânătorii

Kavia Safa

— Dacă sunt eu? Lov se răsuci spre mine. 

Neliniștea îi temperă trăsăturile încă prea aspre. 

Încercasem să o liniștesc în nenumărate moduri— eșuasem mai mult decât lamentabil de fiecare dată. O simțeam ca pe o povară, deși era teribil de greșit. Lov era prietena mea și trebuia să o susțin. Dar anxietatea se încuibase așa profund în pieptul meu că m-am regăsit cu ochii plini de goliciune și spiritul tânguitor. 

Era greșit. Mult prea greșit. 

Lovisa nu era o povară. 

Dar așa o simțeam.

Trebuia să rămân în alertă pentru ea. Trebuia să o protejez, să le protejez pe ea și pe Cosette. Oricare dintre ele era pasibilă drept țintă spre deosebire de mine. 

— Nu ești tu, Lovisa, cuvintele-mi scăpară din instinct. 

Le repetasem de zeci de ori în ultimele ore. Mă privi cu nesiguranță; nu s-ar fi încrezut în vorbele mele. Erau niște cuvinte goale de conștiință, curajoase în esența lor, însă tot nefolositoare. N-o puteam învinovăți pentru că se afla constant în gardă. Dar, oricât ne-am fi dorit amândouă să rămânem baricadate toată ziua, era imposibil. Era o chestiune de timp până când tarynienii ar fi spart toate geamurile, ar fi dărâmat ușile și ar fi sfărâmat orice le-ar fi stat în cale. 

Trebuia să fim constant pe fugă.

— Mergem? am întrebat scurt.

Chipul ei se îngălbeni fulgerător.

— Vomit. 

— Nu, nu vomiți, m-am apucat de cotul ei și am tras-o afară din încăpere.

I-am pus în mână două cuțite zohariene garnisite cu citrin și carneol. Palmele le avea acoperite de pieile care o ocroteau până în gât. Pe mine mă îmbrăcase Cosette în veșminte de luptă taryniene, ca să mă pot disimula printre asasini. Îmi dăduse o mantie lungă până la jumătatea coapselor care se termina ca-ntr-un soi de rochie despicată de fante. Cu pulpele dezgolite, nu-mi oferise nici un dres, nici vreo pereche de ciorapi. Îmi dăduse cizme robuste, care-mi șerpuiau pe coapse acolo unde mantia mă lăsa dezgolită. În talie îmi prinsese un corset de piele pe care-l strânsese până când îmi ieșiseră ochii din cap și în care îmi îndesase tot felul de cuțite.

Kezia să mă ocrotească, dar dacă mă scutura cineva ar fi curs doar cuțite din hainele mele. Era modul lui Cosette de a-mi interzice să mor. Îmi înțesase trupul de curele negre; apoi îmi tăiase părul până la mandibulă și-mi dăduse gluga peste creștet ca să nu mă apuce nimeni de cap.

Eram ca un călău.

Imediat ce Cosette și-a încheiat socoteala cu mine, n-am avut timp să respir. Zion s-a ivit de nicăieri cu o macetă pe care mi-a aruncat-o parcă vrând să-mi secereze un braț. Mi-a zis doar baftă și s-a făcut nevăzut.

— Crezi că ar trebui să ieșim în grădină? Lovisa se uită spre mine scurt, apoi își reluă căutătura pironită în neant.

Era prima oară când nu era sigură pe ea. Am scrutat-o cu atenție, atentând să-mi păstrez urechile ciulite. Auzeam, vedeam și simțeam orice mișcare. În lipsa conștienței Lovisei, trebuia să fiu de zece ori mai atentă, ca să compensez. Mă întrebam dacă avea legătură cu Apollo, cu faptul că probabil mișuna pe undeva pe aici.