Mai dă-mi o zi

Patruzeci - Regele

Patruzeci — Regele

Ares Azrail

Pe Kavia o privisem de foarte multe ori, în foarte multe moduri. O privisem cu ură, cu dorință, cu nevoie. O privisem cu remușcare, cu aspirație, cu răutate. Dar niciodată așa— niciodată ca și cum mi-aș fi dorit să îngenunchez pentru ea. Totul avea un început. Și totuși, ceea ce simțeam față de ea era așa de cumplit. Așa de cumplit, încât nu putea fi doar un început. Trebuia să fie și sfârșitul. Nimic de așa o adversitate nu putea dura prea mult. Și totuși nu voiam să renunț la ea încă. 

Voiam să-i aud scâncetele înfundate, înăbușite la nesfârșit. Să-i văd ochii alungiți, ipocriți— înlăcrimați și disperați. Scăldați în cerințe pe care nu voiam să le îndeplinesc. Vocea i se frânse și-mi strânse mușchii pe oase. I-am prins părul, ca să-i trag capul pe spate. Privirea ei o căută pe a mea, fără să se rătăcească vreo secundă spre oglindă. I-am strâns părul mai tare, ca s-o forțez să rămână fixată asupra reflexiei noastre. Dar Kavia își smuci capul și scăpă de strânsoarea mea. Agresivitatea ei se dizolvă când privirea i-o întâlni pe a mea. Ochii îi deveniră rugători. Slugarnici. Am zâmbit, iar gura i se întredeschise. 

Se întinse să mă sărute, cu buzele umflate și umede. M-am ferit, ca să o împing înapoi spre oglindă. Scânci frustrată și vocea ei îmi coborî mai jos de abdomen. I-am desfăcut coapsele mai mult cu genunchiul. Și m-am împins mai adânc. Kavia scrâșni din dinți— gâfâind, se agăță de muchiile mesei. Își ridică lent capul de pe masă, abia ținându-l drept. Și ne privi în oglindă. Se analiză pe ea întâi, apoi mă privi și pe mine. Înghiți în sec— gâtul i se strâmtă. Interiorul i se strânse în jurul meu. M-am aplecat. Lipindu-mi pieptul de spatele ei, i-am prins gâtul în palmă. Mandibula i-am apăsat-o între degetul mare și arătător. Lent, mi-am înclinat capul. Cu gura lipită de gâtul ei și privirea spre reflexia ei, i-am șoptit:

— Ești un dezastru, Kavia. 

Trupul ei se toropi. Ochii îi alunecară în orbite— pleoapele i se strânseră. Se încruntă. M-am dezlipit de spatele ei. Și m-am aplecat, ca să-i sărut pielea de-a lungul coloanei. Kavia se arcui sub gura mea. Pielea îi fierbea sub mâinile mele. Și era periculos— era încăpățânată și impulsivă. Devenea imposibil să fiu detașat când îmi căuta privirea constant. Contactul vizual cu ea era neiertător și mă făcea să vreau să-i ofer absolut orice îmi cerea. Era doar o chestiune de timp până când aș fi cedat complet. Pierdusem controlul de când intrase pe ușă. Nu mai exista nimic altceva— era doar ea. Și era trupul ei, și era mintea ei. Eram al ei. 

— Și tu nu ești un dezastru? sâsâi. 

M-am împins mai tare în ea. Geamătul Kaviei îmi aprinse pielea. Eram pierdut și disperat să-mi recapăt controlul. Eram obsedat. Ea era obsedantă. Am zâmbit. Părul îmi ajunse pe frunte, iar ochii ei sclipiră înainte să se închidă din nou. Mi-am strecurat mâna între trupul ei și masă. Coapsele îi tremurau, umede și nesigure. Șocul îi cutremură trupul. Încercă să-și strângă picioarele. Am oprit-o imediat ce am încetinit mișcările. Frustrarea îi schimonosi expresia. Lent, mi-am reluat ritmul. Kavia își lăsă capul pe spate. Când ajunse iar aproape de limită, m-am oprit din nou. Expiră și antebrațele îi aterizară pe masă. 

— Ares, mârâi. 

Îmi spuse numele ca pe-un avertisment. Ca pe ceva de care ar fi trebuit să mă tem. Ceea ce era, din nou, periculos. Pentru că, voit sau nu, Kavia avea puterea de-a mă face să mă tem de mine. O făcea zilnic. 

— Da, iubito? m-am aplecat spre ea. 

— Ares. 

De data asta, tonul i se restrânse la o rugăminte. I-am prins lobul urechii între dinți. Scânci și genunchii i se moleșiră. Mi-am strecurat mâna liberă spre pieptul ei și mi-am răsfirat degetele peste sânii ei, ca să o ridic de pe masă.