Capitolul 2

53 12 4
                                    

——————————————
Capitolul 2: Căutat
——————————————

: Au trecut câteva zile de când Lee Know nu l-a mai văzut pe Jisung. Brunetul se plimba pe bulevard în speranța de a da din nou de blond, pentru a vedea cum se simte acesta. Băiatul era retras și nu părea să-și dorească să vorbească cu nimeni iar asta îl înnebunea pe Minho, ce dorea doar să îl ajute. Ajungând aproape de parc, aceasta auzi o voce ce-i era cunoscută și se apropie de locul din care provenea sunetul. Așezat pe o bancă era Jisung ce avea căștile în urechi. Avea căștile în urechi, ochii închiși și fredona melodia pe care o asculta. Era aceeași melodie pe care o cântase pe bulevard, la chitară. Lee Know zâmbi și se apropie de Han. Ușor se așeză pe bancă lângă el și ascultă vocea blondului.
: Câțiva tipi trecuseră pe lângă banca pe care se aflau Jisung și Minho, șușotind și râzând. Fără să vrea, Lee Know auzi ceea ce vorbeau băieții despre Han.

— Mai știi când l-am încuiat în camera de muzică?
— Oh, da, s-a speriat rău. A rămas peste noapte acolo din câte am auzit.
— Da, se pare că îi este frică de întuneric. În următoarea zi, a ieșit de acolo plângând.
— Cine i-a dat drumul?
— Omul de serviciu...ar fi trebuit să-l lase acolo...
— Știați că e homosexual?
— Da, arată ca unul! De asta a și fost abuzat de părinții săi.
— Și-a primit bullying toată viața, mă mir că mai trăiește.
— N-are prieteni.
— A fugit de acasă, e homosexual, cum să aibă prieteni?

: Lee Know își încleștă pumnii și sări peste unul dintre băieți. Începu să-l lovească cu putere, așteptând ca ceilalți să sară în apărarea celui ce era la pământ. Han, auzind zgomote puternice deschise ochii și rămase surprins când observă scena violentă din fața sa. Își scoase căștile și auzi ceea ce Lee Know spunea:

— Ți se pare că dacă l-ai încuiat într-o cameră, este un lucru de care să fii mândru? Dacă crezi că a fi homosexual e o anormalitate, trebuie să mergi la psiholog și faptul că a fugit de acasă îți dă un motiv pentru care să-i faci rău, te înșeli! Iar el are prieteni, mă are pe mine!

: După o bătaie cruntă, băieții au fugit din parc mâncând pământul. Plin de furie, Minho se ridică și îl privi pe Han, ce era șocat de violența brunetului. Lee Know se apropie ușor de blond, însă acesta se ridică de pe bancă și plecă cu pași grăbiți din parc. Brunetul îl privea plecând, realiză faptul că Han avea lacrimi în ochi însă își ascunsese fața cu mâinile. Nervos și îngrijorat, băiatul mai înalt începu să-l urmeze pe blond și îl prinse din urmă.

— Lasă-mă să-ți explic! Jisung! Hei, hei, te rog...
: Strigă Lee Know prinzând mâna băiatului mai scund.
— Te rog Jisung, lasă-mă să te apăr de astfel de persoane!
— Nu am nevoie de ajutorul tău! Știu că ți-e milă de mine, nu vreau milă!
— Nu e adevărat, îmi pare rău dacă asta crezi, însă nu e așa! Nu suport oamenii ca tipii ăia...Doamne chiar sunt insuportabili.
— Dar mă descurc, chiar nu am nevoie de o gardă de corp.
: Spuse Han începând să zâmbească.
— Știu că nu e zâmbetul tău sincer...vreau să te ajut. Mută-te cu mine, păstrăm pisoiul și avem grijă de el împreună, nu va mai trebui să fugi de nimic, te rog...
— Nu mă pot muta cu tine...
— De ce?
— Nu te cunosc! M-ai ajutat odată cu lucrurile alea și atât.
— Nu poți sta în acea garsonieră pentru tot restul vieții tale!
— Oh, deci ai văzut până la urmă...te rog să nu mai vorbești cu mine vreodată.p

: Și astea fiind spuse, Han se îndepărtă rapid de Minho și intră în scară. Brunetul rămăsese confuz în fața clădirii și îl privi pe blond cum urca scările. Avea nevoie de ajutorul celui mai bun prieten al său, așadar îl apelă și aranjă o întâlnire de urgență cu acesta.
: Într-o cafenea din apropiere, Lee Know își aștepta prietenul, care în cele din urmă își făcu apariția, fiind vizibil îngrijorat.

Lucrurile bune, necesită timp - MinSungUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum