Haos - Apartamentul 13

Capitolul 2

- Luna Jackson? a întrebat străinul de lângă mine cu un amuzament în voce ce parcă mă provoca să îi dau un pumn în față. Din Jacksonville? Pe bune?

Mi-am dat ochii peste cap la glumele lui tâmpite și am încercat să îl ignor, în timp ce m-am apropiat mai mult de tabelul cu studenții ale căror cereri au fost aprobate în căminul studențesc din Greenwich. Îl vedeam cu coada ochiului pe domnul Derby cum își masa spatele capului, în speranța că aveam să înțelegem cum a apărut neînțelegerea. Bineînțeles, râsul celui mai enervant tip pe care îl întâlnisem vreodată nu mă ajuta câtuși de puțin.

Era cu puțin trecut de ora opt dimineața într-o zi de duminică, ultima zi de dinaintea începerii cursurilor, iar bagajele mele încă se aflau în valiza pe roți pe care o cărasem cu mine cu o zi în urmă prin jumătate de oraș. Nici măcar nu făcusem duș, pentru numele lui Dumnezeu, căci era indiscutabil ca tipul ce-mi era coleg de apartament să nu comenteze că îi foloseam baia.

- Cei din comisia de admitere în cămin probabil au crezut că Jackson este prenumele tău, nu numele de familie, a încercat el să se explice.

- Adică au crezut că sunt băiat? am strigat eu, puțin mai tare decât ar fi fost normal pentru urechile lor de cetățeni britanici.

Amândoi au tresărit. Nu-mi păsa. Tot ce voiam era să mi se aloce un alt apartament și să încep să fac iadul în care ajunsesem să trăiesc într-unul ușor mai suportabil de trăit. Chiar dacă privirea amuzantă a idiotului de lângă mine s-a lărgit considerabil cu ultima mea replică.

- Nu-i condamn, a vorbit el din nou, cu același accent britanic enervant cu care începusem deja să mă obișnuiesc. Te-ai uitat în oglindă?

I-am aruncat o privire ucigătoare care nu și-a îndeplinit scopul, căci în locul expresiei îngrozite pe care voiam să o provoc pe chipul său, a apărut fără niciun dubiu zâmbetul său enervant pe care deja îl uram.

- Fotografiile nu au fost un criteriu pentru cererile de cazare, domnule Cooper, a intervenit administratorul.

Poate voia să mă salveze de glumele proaste ale așa zisului Cooper sau îi era teamă că aveam să ne luăm la harță chiar acolo, în birou lui aranjat minuțios până la ultimul detaliu. Probabil ținea foarte mult la figurile de porțelan cu care decora dulapurile cu diferite dosare și cărți. Doamne ferește ca americanca cu păr ciudat să i le spargă!

Cooper nu a mai spus nimic, deși puteam să jur că și-a dat ochii peste cap la explicația administratorului. În schimb, și-a strâns brațele la piept și ne-a privit cu o superioritate la fel de iritantă ca propria lui prezență.

- Fie, am oftat. Doar repartizați-mi un alt apartament și o să uităm de tot coșmarul acesta.

Deși eram convinsă că Cooper nu mă plăcea prea tare, puteam jura că, pentru prima oară, era de acord cu mine. Eram convinsă că nu era atât de simțit încât să mă aprobe din complezență.

- De-ar fi atât de simplu, a continuat domnul Derby. Însă toate apartamentele sunt ocupate.

Mi-am îngustat privirea în direcția lui și puteam jura că cel de lângă mine îi arunca deja priviri săgetătoare. Nu-mi aminteam care a răbufnit primul, însă știam că amândoi am făcut-o la un moment dat.

Eu mi-am trecut mâna prin părul lung și sângeriu, exasperată de coșmarul care nu se mai termina, în timp ce Cooper i-a smuls hârtiile din mână domnului Derby și le-a răsfoit grăbit. Le-a aruncat apoi pe birou și a înjurat nervos, iar amuzamentul pe care îl simțisem în ultimele minute în vocea lui era de mult uitat. Numele meu nu i se mai părea atât e nervos și nici orașul din care proveneam.