Haos - Apartamentul 13

Capitolul 6

    A

m intrat val-vârtej în apartament cu puțin trecut de ora șapte seara. Nu aveam habar dacă eram prea dornică să ajung în pat sau doar îmi doream să-l prind în flagrant pe Axel și pe petrecăreții lui, dar am răsuflat ușurată atunci când am observat că în sufragerie era întuneric. Atât de întuneric încât nu am văzut sticla de Cola de pe podea, despre care nu aveam nici măcar o idee ce naiba căuta acolo. Poate una dintre capcanele lui Axel?

    Mă îndoiam, luând în considerare privirea enervată pe care mi-a aruncat-o ca reacție a zgomotului produs. Am scos limba nervoasă la el, fără să-mi pese că semănam cu un copil de maxim patru ani, și mi-am așezat încălțămintea în pantofarul mic. Sau, mai degrabă, i-am făcut loc, căci perechile de bascheți ale lui Axel umpleau ambele rafturi. Dacă le-aș fi aruncat pe geam, s-ar fi pus ca punct în plus la războiul dintre noi? 

    Probabil că nu.

    M-am apropiat cu pași leneși spre Axel, care stătea întins pe canapea cu laptopul în brațe. Abia atunci când și-a ferit puțin privirea de ecran pentru a se asigura că nu aveam să mă mai lovesc de ceva am observat ochelarii pe care îi purta. M-am încruntat. Oare întotdeauna purtase ochelari?

    Imposibil.

 -  Întotdeaua ai fost tocilar? l-am întrebat, conștientă de cât de răutăcioasă eram.

   Adevărul era că Axel scotea ce era mai rău din mine și nici măcar nu-și dădea seama. Dar chiarde-ar fi știut, mă îndoiam că i-ar fi păsat.

   Deși era întuneric în încăpere, iar lumina ecranului se reflecta în lentilele ochelarilor, am știut că și-a dat ochii peste cap și probabil a gândit câteva lucruri despre mine care m-ar fi enervat cu siguranță.

 -  Sunt de protecție, aiurito, s-a apărat, închizând cu repezeală laptopul atunci când am mai făcut un pas spre el.

  - Mi-am pus rucsacul undeva pe lângă canapea și am ignorat privirea iritată pe care mi-a aruncat-o Axel. Avea să se obișnuiască cu modul meu de a conviețui, deși până atunci aveam să învăț cu siguranță să zbor. De la etajul șase, eram sigură.

  Ignorând disperarea lui de a-și păstra private lucrurile personale, m-am întors spre frigider pentru o sticlă de apă, căci să urci scările până la etajul șase atunci când toată viața ai locuit la    casă era teribil. Blestemat să fie ascensorul care s-a hotărât să facă infarct chiar în ziua în care norocul părea că mă părăsise de tot.

 - Unde ți-e amicul? s-a interesat Axel chiar în momentul în care beam apă, ceea ce m-a făcut să mă înec.

  Nu, nu am murit, iar afurisitul de coleg de apartament nici măcar nu s-a clintit pentru a mă salva. Bineînțeles, eu nu eram domnița la ananghie și nici el vreun supererou.

   Dar putea măcar să arate că îi păsa câtuși de puțin de mine. Cam cât ți-ar păsa de un vagabond căruia pare că îi e foame. Sau se îneacă pentru că tocmai ai atins un punct sensibil.

 -  N-am idee, am recunoscut sincer, ceea ce mă surprindea. Și sper să rămână așa.

  Și-a dat ochelarii jos și m-a privit mai atent, de parcă era pentru prima oară când mă privea. Apoi a rânjit mulțumit.

 -  Să înțeleg că el este povestea ta păcătoasă?

-  Nu, m-am grăbit să-i răspund, deși știam prea bine că nu eram tocmai sinceră.