Haos - Apartamentul 13

Capitolul 3

     Axel Cooper. Cel mai nesuferit și egoist om pe care l-am cunoscut până la douăzeci de ani. Și nu, nu mi-au trebuit decât câteva secunde în aceeași cameră cu el pentru a-mi da seama că nu îi plăcea compania mea și nu avea să o facă vreodată. Și nici eu nu eram mai prejos. Nici măcar nu încercam să mă integrez în lumea lui ciudată despre care nu știam mare lucru, dar puteam intuit destul de bine.

     Nu era prima oară când întâlneam un astfel de om, dar îmi învățasem deja lecția. Nu aveam de gând să fac aceeași greșeală de două ori. Să mă împrietenesc cu el ar fi fost ultimul lucru pe care mi-l doream în acel moment. Sau vreodată. Preferam mai degrabă să rămânem doi străine cu interese complet diferite. Și acțiuni, dacă tot a venit vorba.

     Lupta pentru teritoriul comun al apartamentului a fost rece și tăcută. În cele câteva zile pe care le petrecusem între aceiași pereți, nu am vorbit prea mult. Nici măcar nu consider că se putea numi vorbit. Ne adresasem câteva cuvinte unul altuia ce ne ajutau să conviețuim tacit și încercam să ignorăm dezgustul de pe chipul celuilalt atunci când privirile noastre se întâlneau. Nu era ideal, dar părea că funcționa.

     Cumva.

     Sau poate că îmi doream prea mult să funcționeze. Pentru că nu dispuneam de banii necesari pentru a dispărea din viața lui și a locui cu chirie, în timp ce puținii pe care îi mai aveam păreau să se ducă pe lucruri de nimic. Nici la capitolul locuri de muncă nu stăteam prea bine. Am aplicat la câteva din domeniul literar, cum ar fi ca redactor și, deși părea că mă încadram perfect în cerințele lor, niciuna dintre acele edituri nu m-au sunat înapoi, iar încrederea mea a scăzut chiar și mai mult.

     Eram la sute de kilometri depărtare de casă, într-un oraș străin, cu un coleg de apartament pe care nu-l agream deloc, un portofel aproape gol și slabe șanse de a găsi un loc de muncă. Oare era momentul să clachez?

     - Pot să mă așez lângă tine?

     Surprinsă, mi-am ridicat privirea spre tipa blondă ce se oprise în dreptul băncii la care mă așezasem eu cu câteva momente în urmă. Era înaltă, parcă chiar mai înaltă decât mine, și încerca din răsputeri să-mi ignore mișcările mâinii cu pixul, tic de care chiar și eu voiam să scap. Mi-a zâmbit călduros, de parcă eram o gură de aer proaspăt într-o zi tulburătoare, în timp ce îmi aștepta răspunsul. Sau poate era doar despre mine. Despre singurul astfel de zâmbet ce mi s-a adresat în ultima săptămână, printre privirile încruntate ale lui Cooper sau chiar și a celorlalți englezi enervanți.

     Devenisem oare rasistă peste noapte?

     Am încuviințat într-un final și i-am făcut loc fetei să treacă prin spatele scaunului meu pentru a ajunge la locul de lângă mine. M-am așteptat, poate doar dintr-o prostie, ca străina să continue să îmi vorbească. Știți, ca în romanele acelea în care protagonista se trezește singură printre necunoscuți și apare îngerul ei păzitor într-o fată ce pare că vrea să o scoată din postura de introvertită.

     Sau poate doar pentru că știam că americanii erau mult mai prietenoși decât figura englezului cu care ajunsesem cât de cât familiară. Sau poate că îmi doream să pot conversa și cu altcineva în afară de propria minte epuizată sau mama, căreia i-am povestit despre cât de minunată era mutarea în Londra.

     Aș fi putut să îi scriu lui Lauren. Oare s-ar fi așteptat să o fac? Poate că da, iar acesta era motivul pentru care nu aveam de gând să o fac. Cu un an în urmă, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că aveam să ajung cândva să mă întreb dacă ar fi trebuit să îi scriu celei mai bune prietene sau nu. N-aș fi vrut să recunosc, dar mă îndoiam că se mai putea încadra drept cea mai bună prietenă dacă au trecut mai bine de șase luni de când nu i-am mai spus vreo supărare de-a mea sau vreun motiv de fericire.