Haos - Apartamentul 13

Capitolul 10

Ce naiba a fost în capul meu?

A fost primul gând care m-a lovit încă din momentul în care am deschis ochii dimineața.

Și o săptămână mai târziu, tot nu reușeam să vin cu un răspuns suficient de bun încât să mă facă să mă simt mai bine. Să mă accept așa cum o făcusem până atunci. Pentru că, în ciuda a tot ceea ce mă forțam să cred despre el, îmi aminteam prea bine de toate lucrurile pe care corpul meu m-a forțat să le simt în acel moment.

Și nu eram nici eu vreo puștoaică virgină care habar nu avea de lucruri de genul. Și totuși, părea că nu mai simțisem de mult, poate chiar niciodată, vibrațiile care m-au ținut pironită în locul acela.

Sărutându-l pe Axel îmi crea regrete pe care numai Lucifer ar fi putut să le facă. Și totuși am stat acolo, topindu-mă până la glezne sub atingerile sale și bucurându-mă din plin de mângâierea degetul său pe încheietura mea. Cine naiba mai făcea asta?

Majoritatea bărbaților, inclusiv Jayden, continuau primul sărut cu niște atingeri mult mai vulgare decât o simplă mângâiere. Și nu-mi era greu să-mi amintesc primul sărut cu Jayden și, în ciuda faptului că imaginea lui mi-a ocupat gândurile săptămâni bune după aceea, nu fusese deloc asemănător cu cel pe care îl expertimentasem săptămâna trecută. Vibrațiile nu fuseseră acolo, nici măcar cât să-mi strângă inima în pumn, și nici senzația aceea de vinovăție ce m-a acaparat imediat după aceea.

Pe amândoi.

Drept urmare, după ce sărutul s-a terminat după un număr de minute pe care îmi era greu să îl recunosc, cumva ne-am făcut amândoi nevăzuți.

Nu-mi amintesc cine a plecat primul. Sau modul în care a făcut-o. Cert este că apropierea aceea era nefirească și amândoi am simțit asta.

Și chiar de a părut că am tânjit după atingerea lui, am știut că nu trebuia să se mai întâmple vreodată. Axel nu era un om bun și, prin urmare, nici eu.

Axel credea în sexul de ocazie, iar eu mă feream cât puteam de el. Și, cu toate acestea, erau prea multe lucruri care ne asemănau și ne făceau incompatibili pentru orice fel de relație, chiar și de prietenie. Amândoi eram pregătiți să ducem până la capăt un război doar din refuzul de a fi primul care renunță. Eram încăpățânați și eram în regulă cu asta.

Nimic nu se putea schimba.

Nimic nu trebuia să se schimbe.

Drept urmare, l-am evitat. O săptămână întreagă. Și nu a fost deloc ușor, ci mi-am dat întreg programul peste cap pentru a reuși o asemenea performanță. Dar eram convinsă că mi-ar fi mulțumit și el dacă ne-am fi întâlnit.

A fost o decizie luată din instinct, în dimineața următoare sărutului, și habar nu aveam care îmi era, de fapt, planul. Eram conștientă că nu aș fi putut să îl evit la nesfârșit, dar, cu o ușoară speranță în suflet, mă gândeam că poate aș fi putut prelungi totul până când m-ar fi mutat în alt apartament. Dar, cum nu aveam habar dacă acest lucru avea să se întâmple până la sfârșitul primului an, părea că încercam să amân inevitabilul.

Așa să fie, atunci!

În prima dimineață - și în toate diminețile ce au urmat - m-am trezit cu mult înaintea lui. Atât de devreme încât încă era întuneric afară. M-am simțit vinovată atât din pricina sărutul, cât și că fugeam de parcă tocmai avusesem parte de o aventură de noapte cu colegul de apartament. Cu Axel Cooper, chiar și mai rău.