Haos - Apartamentul 13

Capitolul 14

Axel lipsea de două zile. Nu aveam idee când și nici unde dispăruse atât de brusc. Nu mai vorbisem cu el de sâmbătă, atunci când i-am întrerupt siesta de dimineață cu Tessa și nici nu îl mai văzusem prin casă de atunci. Pe lângă mersul la baie sau pregătitul a câteva ceva de mâncare, nu mai ieșisem din cameră întreaga zi, iar ziua următoare am luat-o de la capăt.

Inițial am crezut că nu voia să îmi vorbească sau se distra prea bine cu Tessa sau Jessica, dar abia duminică seară am intrat în camera lui și am văzut că nu era nici urmă de el. Lenjeria de pe pat era perfect întinsă, iar restul lucrurilor păreau la locul lor. N-aș fi înțeles vreodată de ce păream atât de îngrijorată de lipsa lui, când, era aproape evident, nu aveam niciun motiv pentru care să o fac.

M-am gândit apoi că plecase cu Tessa pe undeva, dar mi-am dat seama duminică seară că era destul de puțin probabil, căci mă îndoiam că nu s-ar fi întors la timp pentru cursuri doar din acest motiv.

Apartamentul se simțea gol. Vă venea să credeți că mă simțeam singură fără prezența constantă a propriului meu coșmar? Mie nu. Mi-aș fi imaginat că aș fi fost în extaz chiar și cu o zi în care nu l-aș fi văzut, dar trecuseră deja două și mă simțeam mai anxioasă ca oricând. Nu-mi plăcea liniștea aceea sufocantă când, de fapt, camera ar fi trebuit să fie umplută cu strigătele noastre sau chiar glumele lui nesărate. Până și alea îmi lipseau.

N-am știut cum să-l apelez. Bineînțeles, aș fi putut să o sun pe Delilah și să o conving – deși nu cred că mi-ar fi trebuit prea mult – să îmi dea numărul lui de telefon, adresa de email, orice. Dar ce-aș fi putut să-i spun? M-ar fi luat la mișto orice subiect aș fi abordat, așa că am renunțat la idee înainte să își facă cu adevărat loc în gândurile mele.

Așa că am așteptat. Mai mult decât mi-am propus și, totuși, mai puțin decât ar fi trebuit înainte să răbufnesc îngrijorată.

- Ai vorbit cu el? am întrebat-o luni pe Delilah la nici zece minute de când ajunsese la mine și se așezase obosită pe canapea.

Aproape s-a înecat cu sucul pe care i l-am oferit cu puțin timp în urmă, dar și-a întors privirea surprinsă spre mine. Îi spusesem cu câteva ore în urmă că Axel nu era de găsit și, deși a încercat să mascheze mai târziu, nu mi-a părut prea surprinsă.

- Cu Axel? și-a ridicat ea o sprânceană în direcția mea. De la petrecere, nu.

- Și n-ai nicio idee unde ar putea fi?

A râs.

-  Nu-mi spune că ți-e dor de el, a glumit.

Cred. Cred că a glumit.

Mi-am simțit imediat obrajii îmbujorându-se și am urât asta. Ce era în neregulă cu pielea mea de făcea pe nebuna acum, tocmai când venise vorba de cel mai nesuferit dintre nesuferiți? Oare pe cine uram mai tare, pe Jayden sau Axel? Cred că era o competiție destul de strânsă.

- De afurisitul ăla? am pufnit. Cred că glumești.

A râs în continuare, de parcă eram cea mai bună glumă pe ziua respectivă. Nu aveam habar dacă pe Delilah o amuza sau părea că își dorea o altfel de relație între mine și Axel, dar știam că era dubioasă când venea vorba de el.

Nu eram eu prea expert în substraturile prieteniilor, dar de fiecare dată când vorbeam cu ea despre Axel, părea să îl cunoască mai bine decât aș fi făcut-o eu vreodată și întotdeauna îi găsea niște scuze idioate pentru compartamentul nemernic.

Delilah m-a scrutat cu privirea pentru câteva secunde, momente dovedite ulterior a fi extrem de ciudate. La un moment dat, deși părea o tâmpenie chiar de la început, nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă avea să mă sărute. Nu era îndrăgostită de mine în secret, nu-i așa?