Haos - Apartamentul 13

Capitolul 7

Mă uitam cruciș la ghemul de blană - cred - din mijlocul covorului din dormitorul meu și încercam să îmi dau seama ce naiba căuta acolo. Îmi era aproape imposibil să descriu felul în care arăta sau ce putea să conțină și cu greu m-am abținut să nu vomit printr-un colț al camerei. Nu de alta, dar tot eu aș fi fost cea care ar fi trebuit să curețe.

Mi-am lăsat rucsacul să cadă undeva pe lângă mine și mi-am pus mâinile în șold, apoi l-am strigat pe Axel cu ultima fărâmă de putere pe care o mai simțeam. A durat ceva până să ajungă, căci mergea agale, de parcă nimeni nu-l grăbea. Nici măcar ghemul dezgustător de pe podea.

- Ce naiba e asta? am urlat de îndată ce a deschis ușa.

Vedeam jumătatea de zâmbet din privirea lui și îmi era greu să nu sar la gâtul lui. Dar, gândindu-mă încă o dată, poate n-ar fi fost atât de rău.

-  Ghem de păr cu mâncare, cred, a explicat el cel mai evident lucru. L-am găsit pe hol.

M-am strâmbat.

- Și ce naiba caută aici?

Și-a dat ochii peste cap, dar nu s-a apropiat nici măcar cu un pas de ciudățenia de pe podea.

- Mereu înjuri așa?

- Numai când ești tu în preajma mea, am răspuns ironică pe o voce subțire, chiar pițigăiată. Și cred că poți să vezi și de ce.

-  Pentru că aduc un strop de culoare în viața ta?

A fost rândul meu să îmi dau ochii peste cap. Axel m-a ignorant, trecând pe lângă mine de parcă nici nu existam și aruncându-se ulterior pe pat. A inspectat pentru câteva secunde lenjeria și s-a strâmbat atunci când a văzut fluturii de lângă el. Poate doar își dorea să îi mai împrumut lenjeria de pat încă o dată.

- Continuă să te amăgești în continuare, am ridicat eu din umeri. Acum ia ciudățenia asta de aici și fă-o dispărută.

- De ce-aș face una ca asta?

- Pentru că ție ți s-a părut amuzant să îl aduci aici.

- Încă mi se mai pare.

Rânjea, iar eu tocmai prevedeam o bombă detonată cu părți ale creierului meu împrăștiate prin dormitor. Oare dacă l-aș fi omorât, aș fi fost prinsă?

- Te sfătuiesc să o iei dacă nu vrei să te trezești cu ea în mâncare.

- Mă îndoiesc că ai fi în stare.

- Vrei să aflăm?

Privirea lui îmi demonstra că punea în balanță dacă ar fi trebuit să se încreadă în amenințările mele sau să le ignore, poate pentru că pentru el nu reprezentam o problemă de luat în seamă. Dar eram convinsă că doar nu mă cunoștea suficient.

A deschis gura să vorbească, dar a fost întrerupt de soneria ce a început să sune ca o nebună, ceea ce mi-a dat imediat de înțeles cine erau cei ce nu mai aveau răbdare.

Axel s-a ridicat din pat ca ars și a dat să iasă din cameră, însă m-am postat în fața lui cu mâinile în șold și tot tacâmul. Aparent, mai moșteneam și câte ceva de la mama.

- Ia drăcia aia de pe jos, i-am cerut pe un ton gros, amenințător.

- Ai nevoie de cineva să te detensioneze, femeie, a fost răspunsul lui.

Soneria urla în continuare, făcându-mi nervii să se întindă și mai mult. Lui nu părea să îi pese.

- Să ghicesc, te oferi tu? am spus, recunoscând imediat replica numărul unu de agățat.