Jocul pasiunii - I. Spune-mi că mă vrei!

Capitolul 38/ Al tău "prea mult"

Am aşezat-o pe marginea patului, aşezându-mă lângă ea. Îmi venea să o strâng puternic în braţe şi să o sărut. Dar dacă e prea devreme? Dacă mă respinge? Nu vreau să mă vadă nici măcar pentru o secundă ca un om care vrea doar sex de la ea, nici nu-mi stătea capul la asta acum. Vroiam să o îmbrăţişez pentru a-i arăta că sunt aici pentru ea, că o protejez şi că nu o mai las singură.

- Ai omorât un criminal şi un violator. L-ai omorât pentru a te salva. Nu e crimă, e autoapărare. În plus, ai salvat viaţa mai multor oameni luând-o pe a lui Bryan. Eşti poliţist, Bell, revino-ţi! Dacă nu o făceai tu, o făceam eu.. şi crede-mă, ar fi fost mult mai teribil decât un cuţit în gât.

- Nu înţelegi?! Am fost poliţist, la dracu! Am fost antrenată să evit situaţiile astea! Am fost antrenată să mobilizez un om fără a-l ucide, am învăţat exact unde trebuie să-l împuşc, fără să-i iau viaţa. Şi am ştiut asta, mi-am amintit fiecare lucru, doar că.. nu am vrut. Am vrut să-l ucid! Am avut cel mai groaznic sentiment din lume, de parcă mi-aş fi dorit să-l fac să sufere. L-am ucis cu sânge rece. Şi asta e problema.. aş fi putut să nu o fac, să nu-l omor..dar nu am vrut. Am vrut să-i văd gâtul tăiat şi să-l privesc cum rămâne fără aer, am vrut să-l fac să plătească pentru ce mi-a făcut, pentru fiecare atingere, pentru...

- Stai.. iubito, trebuie să-mi spui ceva.. Eu.. trebuie să ştiu, pentru că simt că înnebunesc.. El.. te-a.. Doamne, e atât de greu să te întreb!

- Nu! s-a răstit înainte să pot întreba. A vrut, a încercat, m-a atins.. dar nu a ajuns să o facă până la capăt..

Nu am mai rezistat şi am luat-o în braţe, punându-i capul pe pieptul meu, ţinând-o ca pe un copil mic în poala mea. Nu mai plângea, şi asta mă speria. Nu se mai deschidea, nu mai arăta vreo emoţie. Părea goală. Ştiam cum te simţi după prima crimă, ştiam exact prin ce trece şi mă temeam să nu facă ce am făcut eu, sau ce a făcut Ailyn. Am devenit şi mai rece, şi mai de necontrolat. M-am urât pe mine însumi şi m-am distrus singur, m-am băgat în prostii. Dar ea nu e singură, ea mă are pe mine, îi are pe prietenii ei, are o familie.. Ea nu va ajunge aşa.

Ailyn şi Sophia au venit cu mâncarea, însă nu erau singure. A apărut şi mama ei. L-am rugat pe Klein să o anunţe că e aici şi că e bine. Deşi nu mă suporta şi nici eu nu o prea aveam la suflet, pentru că mi se părea de gheaţă şi înfumurată, nu o puteam învinuii. E fiica ei şi îi pasă, nu o putea lăsa pe mâna unui criminal ca mine. Nici eu nu mi-aş lăsa fetiţa lângă cineva ca mine. Dar ea nu ştia cât o iubesc. Nu ştia că mi-aş da viaţa pentru ea, aş da totul.. 

M-am ridicat din pat, făcându-le loc fetelor dar mâna ei m-a prins imediat.

- Nu plec niciunde, am asigurat-o zâmbindu-i.

- Slavă Domnului că eşti bine, spune mama ei uşurată.

Părea o femeie intimidantă şi puternică. Avea încă o siluetă perfectă, era înaltă şi nu i-ai fi dat 35 de ani, deşi avea mult mai mult. Ridurile erau singurele care o dădeau de gol. Pe femeia asta nu a văzut-o nimeni nemachiată, necoafată sau fără tocuri. Arăta mereu impecabil şi avea un aer de superioritate, care te făcea să te simţi ca o furnică în faţa ei. Purta de fiecare dată haine elegante, de obicei fuste cu talie înaltă, cămăşi şi sacou cu nelipsitele ei tocuri, bineînţeles. Avea părul blond ca al lui Bell, puţin peste umeri, cu câteva bucle mari, ochii albaştri.. era uluitor cât îi semăna Bell, vorbind de aspect. Deşi unele lucruri le luase de la tatăl ei, conturul era clar, al mamei sale. Zâmbetul era al tatălui său, la fel şi buzele cărnoase şi rozalii şi pomeţii.