Jocul pasiunii - I. Spune-mi că mă vrei!

Capitolul 40/ Good Bye, Hell!

BELL:

Îl aveam pe Max, lângă mine, ţinându-mă de mână, şoptind tot felul de lucruri despre cum viaţa noastră va devenii mai bună, despre cum vom fii o familie şi vom avea timp să facem alţii copii, cât pentru o echipă de fotbal.

Inima mea reacţionase deja la ideile lui, la faptul că-şi planifică o viaţa atât de perfectă alături de mine, însă acum, mintea mea avea proritate. Şi mă gândisem mult. Cât am fost răpită, am avut timp să mă gândesc la toate lucrurile din lume, în special la relaţia mea cu Max, la cât de departe am ajuns şi la cât de puţin mai avem. 
Deşi mă înmuiasem când m-a salvat şi l-am văzut din nou, înăuntrul meu ştiam: Nu va merge. Niciodată nu o să meargă.

A fost de la început o relaţie interzisă, imposibilă şi sortită eşecului, tumultoasă şi distrugătoare pentru amândoi, aş putea zice. Eu îi devenisem singura slăbiciune, iar odată cu asta, lucruri rele începeau să ne pândească. Eu aveam să-i fiu momeală întotdeauna, aveam să-i fiu moarte pură, la fel cum îmi era şi el mie. El devenise pentru mine totul, o obsesie bolnavă, o iubire otrăvită. Renunţasem la principiile mele, după care m-am ghidat o viaţă întreagă. 

Sunt o femeie puternică, cu prestigiu, cu pretenţii. Da! Am uitat pentru o clipă asta.

Aveam alte planuri de la viaţa mea. Mi-am dorit dintotdeauna o familie. Dar nu aşa. Nu în contextul în care viaţa familiei mele este supusă permanent pericolului de a se destrăma. Am fi fost vânaţi, chinuiţi, folosiţi pentru a ne distruge unul pe celălalt. Şi nu mă mai puteam amăgii. Deşi inima mea îmi bătea tare în piept, de parcă vroia să strige tare şi răspicat " Să nu îndrăzneşti să faci asta" , am decis să ignor complet această parte a mea. Am ajuns într-adevăr prea departe.

Nu am realizat şi nu am gândit atât de clar lucrul acesta pâna acum. Până nu am pierdut un copil. Ştiu că era o sarcină extrauterină, iar avortul nu putea fi evitat, dar mi-a dat de gândit. Aşa cum medicul îmi spusese, în condiţiile acestea, nici o sarcină nu ar rezista. Cel puţin, nu atâta timp cât eu am mereu pe cine care mă pândeşte, care vrea să-mi facă rău. Nu atâta timp cât copilul pe care îl port este a lui Max. În cazul nostru, erau două variante. Fie Max era arestat, iar eu creşteam un copil fără ajutor, fără să aibă iubirea unui tată, fie creşteam un copil cu o teamă permanentă că îmi va fii răpit, sau omorât. Nu puteam nega, Max avea mulţi duşmani. Trăia într-o lume periculoasă, prea periculoasă pentru o familie. 

Nu aveam nici măcar o şansă împreună. Şi aş fi renunţat la familia pe care mi-o doream pentru o viaţă fericită cu el. Doar că viaţa noastră nu era fericită. Era o dramă, în adevăratul sens al cuvântului. Dădeam din rău, în mai rău. Aşa că mă simt nevoită să mă retrag şi să-i ofer din nou cel mai mare atuu al lui, şi anume, acela de a nu avea slăbiciuni, iar mie, viaţa pe care mi-am dorit-o. 

- Iubito, mă auzi? mă întreabă într-un sfârşit, când îşi dăduse seama că nu-i ascult poveştile perfecte despre cum vom fi de acum în colo. Şi mă întrebam: El chiar nu vede asta?

Eram sigura, de fapt, că s-a gândit de câteva ori la ce mă gândesc eu. Dar nu a avut destul curaj să o spună cu voce tare. Nu e prost, ştie riscurile, ştie prea bine lumea în care am ajuns să mă învârt şi eu, lumea lui. Şi deşi îl iubeam atât de tare că mă durea, pardon, mă distrugea, trebuia să-i dau drumul. El nu va ieşii niciodată din lumea lui, nu va putea scăpa, iar eu, nu mă voi integra vreodată. Ăsta era adevărul, şi cu cât mai repede îl acceptăm, cu atât mai bine pentru amândoi.

- Trebuie să discutăm, Max. îi spun, şi pot să jur că vocea mea serioasă îi dă fiori pe şina spinării. Nu aştept să-mi spună ceva, pentru că siguranţa din mine începea să scadă şi mai că-mi venea să-i sar în braţe şi să uit tot ce ştiu că, inevitabil, se va întâmpla, aşa că deschid direct discuţie.