Dragon al Cerului(in curs de editare)

Capitolul nouă

- Esmeralda!

Am păşit în magazin, lăsând uşa să se trântească în spatele meu. Mirosul atât de obişnuit de flori mă ademenea să intru în starea de nostalgie, dar am încercat să rezist tentaţiei, repetându-mi într-una de ce mă aflam acolo. Trebuie să vorbesc cu ea neapărat.

Paşii zgomotoşi ai femeii se auzeau de sus, ca de fiecare dată, iar în câteva secunde era în faţa mea.
Îşi ţinea mâna în dreptul inimii şi respira din greu, semn al faptului că a alergat când m-a auzit. Îşi ridică privirea spre mine şi i-am putut citi uşurarea în ochi. Cel puţin cineva era deranjat de absenţa mea. I-am zâmbit, în sfârşit găsind un motiv pentru ceea ce aveam să fac. Un motiv cât se poate de bun.

- Jur că dacă nu erai un Dragon al Cerului, te omoram cu propriile mele mâini! rosti ea ameninţarea mascată.

Mâna ei se repezi spre ale mele şi poposi deasupra lor vreme de câteva bătăi. O simţeam cum tremura, ceva ce până acum nu am mai văzut la ea. Zâmbetul îmi dispăru, fiind înlocuit cu o expresie neutră, deşi ştiam că asta nu avea să o păcălească. Ştiam că avea să mă citească ca pe o carte deschisă şi pentru asta îi mulţumeam. Mâna ei se strânse deasupra mâinilor mele şi îşi folosi forţa pentru a mă trage în braţele ei. M-am lăsat trasă şi am întâmpinat cu bucurie îmbrăţişarea ei, fiind ceea ce aveam nevoie.

- Mă întreb de ce sunteţi la fel?

M-am desprins din braţele ei şi am privit-o întrebător. Bolborosi ceva despre ceilalţi Dragoni ai Cerului, dar nu am înţeles mai exact ce şi nici nu am insistat.

- Aşează-te!

Îmi făcu semn spre un scaun aflat într-un colţ. Am dat din cap şi m-am aşezat, aşteptând următoarea mişcare din partea ei. Trebuie să vorbesc cu ea, dar mai întâi trebuie să îmi găsesc cuvintele. Ce am de spus, nu se spune în fiecare zi. Sau aşa cred. Esmeralda nu mă pierdu nici o clipă din priviri, executându-şi acţiunile fără să se uite la ceea ce făcea de fapt. Am zâmbit, simţind în ea o grijă maternă. Şi exact cum credeam, avea şi instinctul la fel de ascutiţ. Simţi imediat că ceva nu era în regulă. Se îndreptă de spate şi mă privi dubios, apoi îşi coborî privirea spre cartea deschisă pe masă.

- Daca ai de gând să vorbeşti, spune! mă îndemnă. Nu trebuie să te gândeşti la cum spui cuvintele, ci să le spui pe toate.

Am oftat, dându-i dreptate în gând. Nu era momentul pentru astfel de lucruri. Mi-am împreunat mâinile în poală şi am aşteptat câteva secunde pentru a fi sigură că vocea nu o să-mi tremure. Am fixat-o cu privirea şi am început să îi povestesc totul de la început.

- Când e a patra lună? am sfârşit întrebând.

În tot acest timp în care i-am povestit, a stat şi m-a ascultat tăcută. Dar nu şi-a ridicat privirea din carte. Totuşi puteam simţi cum frica a pus stăpânire pe ea cu fiecare cuvânt pe care l-am rostit şi nu mai avea mult până să izbucnească, dar nu aveam timp de aşa ceva. Trebuia să se adune şi să mă ajute, altfel nu ştiu ce făceam. Eram slabă, dar nu îi puteam lăsa să moară. Şi tot ce mi-a spus femeia aceea era cât se poate de adevărat. O simţeam, iar asta îmi dădea fiori pe şira spinării.

Îşi ridică într-un final privirea din carte şi am observat cum, în lumina slabă a lumânărilor aprinse de pe masă, din ochii ei se revărsau lacrimi. M-am ridicat de pe scaun şi m-am apropiat. Cu fiecare pas făcut, în mine se trezea un sentiment sumbru şi mă simţeam ca şi cum cineva stătea deasupra mea cu o sabie. Îmi simţeam moartea, iar acest lucru era neplăcut.

Zâmbi. Deşi nu era un zâmbet obişnuit. Ci unul forţat, semănând mai mult cu o barieră între ce voia să arate şi ce simţea în acel moment.