Greul nu a venit atunci, în timp ce mi-am sprijinit capul de geam în vagonul alăturat, privind-o atent pe femeia zgribulită de frig de dincolo de gemulețul care lega cele două vagoane. Trăgea încontinuu de sacoul pe care nu îl voise la început și încerca să se încălzească, iar eu am vrut de câteva ori să dărâm orice barieră și să merg să o îmbrățișez. Corpul ei de Jacksonville nu era obișnuit cu temperaturile scăzute din Anglia, mai ales cu un bolero și un sacou peste o rochie ce nu îi acoperea umerii prea tare.
Greul nu a venit nici în momentul în care l-am văzut pe tipul acela pe jumătate beat sau adormit apropiindu-se de ea. Deja eram aproape ridicat în picioare atunci când s-a aplecat spre ea pentru a-i vorbi și, trebuia să recunosc, singurul lucru ce m-a ferit din a mă năpusti asupra străinului cu câțiva pumni deloc prietenoși a fost zâmbetul ei. Nu semăna deloc cu cel pe care mi-l oferea mie, dar era totuși un zâmbet. Și nu era pentru mine.
Am răsuflat ușurat în momentul în care acesta s-a îndepărtat aproape imediat și a lăsat-o singură. Oricât de mult mă ura Luna în acel moment, știam că m-ar fi urât și mai tare dacă ar fi aflat că am făcut singurul lucru pe care mi l-a cerut și acela să o las în pace. Dar eu nu am putut face asta. Puteam păstra distanța de ea – cred – dar în niciun caz nu o puteam lăsa singură într-un tren aproape gol în mijlocul nopții. Așa că mi-am abandonat mașina și mi-am luat un bilet în vagonul vecin.
Știam că mi-am promis că aveam să mă îndepărtez în momentul în care aș fi fost sigur că era în siguranță, dar mi-a fost atât de greu să o fac atunci când am văzut-o urcând în mașina lui Mike. Prima oară am văzut-o pe Delilalh în timp ce o îmbrățișa pe Luna, apoi l-am ochit undeva pe lângă ele și pe Mike, care m-a observat stând cu câțiva metri în spatele lor chiar înainte să o fac eu. Nu a trebuit să îl rog din priviri să îmi mențină prezența un secret, căci a înțeles imediat ceea ce se petrecea în jurul lui. În ceea ce mă privea pe mine, credeam, deși nu eram foarte sigur, că cei doi își rezolvaseră problemele idioate care i-au făcut să se despartă pentru câteva zile. Cel puțin așa speram.
Greul nu a venit nici în momentul în care am ajuns acasă. Nu așa cum m-am așteptat, oricum. Am simțit parfumul Lunei încă din momentul în care am intrat în apartament și aproape am înnebunit încercând să nu ciocăn în ușa camerei ei și să o deschid câteva secunde mai târziu, atunci când am sesizat că din partea cealaltă nu s-a auzit niciun răspuns.
Îmi amintesc că nu am putut respira pentru câteva momente atunci când am întâlnit întunericul din camera ei. Goliciunea lui. Răcoarea pe care acesta o emana. Și, ca un idiot ce nu încetam niciodată să fiu, m-am așezat pe patul ei, încercând să îmi imaginez cum ar fi decurs conversația noastră dacă nu aș fi fost atât de imbecil încât să nu înțeleg ce voia de la mine.
I-am oferit Lunei fiecare parte din mine de care eram conștient, i-am oferit mai multe decât am oferit vreodată altcuiva și îmi era imposibil să îmi dau seama de ce am văzut dezamăgirea aceea în privirea ei. Mai exista ceva în interiorul meu pe care nu i-l oferisem?
Și, într-un mod incredibil de dureros, greul a venit abia a doua zi, atunci când în dreptul ușii de la intrare i-am văzut pe Mike și Delilah. Mă priveau amândoi triști în timp ce stăteam tolănit pe canapea, cu picioarele pe măsuța din fața mea și cu o țigară între degete. Prima din al treilea pachet pe ziua respectivă. Și nici măcar nu mă deranjasem să deschid geamul.
- Luna ne-a trimis să îi strângem din lucruri, mi-a explicat Delilah stânjenită și tristă, chiar dacă, în fond, nu aveam nevoie.
Știam pentru ce erau acolo. A fost evident încă din momentul în care am ajuns acasă și am văzut camera ei goală, când ar fi trebuit să fie de mult acolo, având în vedere că eu nu m-am grăbit să prind niciun tren spre Greenwich.
