Știi momentul acela în care simți că îți cade toată lumea în cap și nu știi cum să îți mai găsești respirația în valul acela de sentimente îngrozitoare? Într-un cu totul alt moment al vieții mele, aș fi spus că era imposibil să ajung acolo, atât de aproape de prăpastie, atât de aproape să o iau razna și să mă pierd pe mine însămi.
Fusesem un idiot. Un orb. Un naiv. Fusesem toate lucrurile astea și o mie altele doar pentru că nu am văzut avalanșa care avea să mă arunce direct în prăpastie. Nu am văzut că momentele cu Luna nu erau reale, nu pentru ea, nu pentru modul în care erau pentru mine.
Adevărul era că niciodată nu m-am așteptat să o văd pe Luna cu altcineva în adevăratul sens al cuvântului. Știam că mi-a trecut prin minte de câteva ori că ar putea fi cu Drake atunci când locuia cu Delilah, dar, în ciuda faptului că eram conștient că încă își petrecea timpul cu el, nu m-am așteptat să fie atât de apropiați unul de celălalt.
Și, în mod clar, nu mă așteptam să îi găsesc sărutându-se în apartament. În apartamentul nostru.
- Axel? i-am auzit vocea nesigură, parcă încercând să își dea seama dacă eram chiar eu.
Nu i-am răspuns. Nici de-aș fi vrut, tot nu aș fi putut articula vreun cuvânt. Mă oprisem în dreptul ușii larg deschise, cu rucsacul pe jumătate căzut pe braț și inima făcută ghem. Voiam să urlu, să trântesc uși și să lovesc, dar, în schimb, nu mă puteam mișca. Nici măcar nu îmi dau seama cât a durat până am reușit să îmi forțez picioarele să se miște și să ies înapoi pe hol, acolo unde, speram eu, respirația avea să îmi revină la normal.
Nu s-a întâmplat.
În schimb, am simțit că mor pentru o lungă perioadă începând cu acel moment. Am simțit că mor chiar în momentul în care mi-am dat seama că trebuia să îmi mișc picioarele și să plec înainte ca vreunul dintre ei să vină în urma mea. Dacă ar fi făcut-o. Dacă nu au revenit la momentul lor de dinainte de apariția mea.
Mă uram. Pe mine, pe ei, pe toată lumea. Uram că simțeam ceea ce simțeam și o uram și mai mult pe Luna pentru că mă adusese, chiar și fără să vrea, în toată furtuna aceea. Nu era pentru mine. Sentimentele nu erau pentru mine. N-ar fi trebuit să simt ceea ce simțeam în acel moment și, mai mult de atât, n-ar fi trebuit să mă consum atât de tare pentru un lucru pe care nu îl puteam controla.
Luna nu mă iubea. Cel puțin, nu așa cum o iubeam eu pe ea. Nu așa cum aș fi vrut să o facem împreună.
Fusese o greșeală mutatul împreună. Fusese o greșeală relația noastră de prieteni cu beneficii. Mike avusese dreptate, dar, până la urmă, de ce mă surprindea? Mă încăpățânasem să cred că eram mai puternici de atât. Că eu eram mai puternic de atât. Să o văd aproape, dar fără să o ating. Apoi să o ating, dar fără să o simt, nu cu adevărat. Până când totul a luat foc și s-a făcut scrum.
Am reușit cumva să îmi fac picioarele să se miște și am ajuns în lift după ceva vreme. Abia când am ajuns la parter mi-am simțit telefonul vibrând în buzunar. L-am scos din prostie, căci nici nu știam ce îmi imagineam că aveam să văd pe ecran. M-am încruntat chiar și mai tare atunci când am văzut numele ei în centru și i-am închis apelul, ținând în continuare apăsat pe butonul lateral până când s-a închis cu totul telefonul. L-am băgat înapoi în buzunar și am evitat să îl mai scot tot restul serii.
Pentru o bună bucată de timp, habar nu aveam unde aveam de gând să merg. Știu că am mers mult, am luat la un moment dat metroul, ba chiar am și greșit de câteva ori. Drept urmare, am ajuns în apartamentul lui Jason abia după ora nouă seara, căci ceva în mintea mea și-a amintit de petrecerea la care voise el mai devreme să mă atragă. Și, deși n-aș fi crezut pentru vreo secundă că aveam să îmi fac apariția, acolo eram.
