- Mulțumesc, a șoptit Luna câteva zile mai târziu, atunci când ne-am oprit în fața sălii în care se ținea primul ei curs din semestrul al doilea. Pentru că m-ai condus.
Nu era prima oară în care o conduceam spre cursuri, deși trebuia să recunosc că nu o făcusem prea des. Nu pentru că nu aș fi putut sau nu mi-aș fi dorit, ci pentru că nu era atât de ușor să am relația pe care o aveam cu ea. Știam prea bine că sentimentele erau interzise sub orice formă a lor și eram convins că Luna nu ar fi trecut peste niciun moment în care aș fi vrut să vorbim despre așa ceva.
Drept urmare, mă îmbătam zilnic în frânturile de atenție pe care mi le oferea. Făceam sex regulat și încercam să nu vorbim despre asta, câteodată găteam împreună sau o mai duceam la cursuri. Cam în asta se rezuma orice ar fi fost între noi.
Dar era de ajuns?
La naiba, în niciun caz. Dar nu eram în postura de a mă plânge în legătură cu asta.
- Oricând, i-am zâmbit. N-aș fi vrut să mai cazi pe scări.
Și-a dat ochii peste cap, apoi m-a lovit în joacă în umăr, deși eram destul de sigur că a pus și puțin suflet în lovitura aceea.
- S-a întâmplat o singură dată, s-a plâns. Și nu mi-am rupt nimic.
- Nu cred că ai mai fi fost atât de calmă dacă ți-ai fi rupt. Ba chiar sunt convins că, dacă s-ar fi întâmplat, n-ai mai fi fost aici acum. Sau oriunde altundeva. Ai fi fost blocată în casă și n-ai mai fi putut să ieși până nu ți-ar fi scos gipsul.
- N-ai fi vrut să îmi fii asistent pentru câteva săptămâni? m-a tachinat. Știi tu, să-mi aduci mâncare la pat sau...
- Sau să te ajut să-ți faci duș, am întrerupt-o rânjind. Asta aș fi făcut cu plăcere.
O altă lovitură în umăr. Una chiar mai puternică de această dată.
- Sunt convinsă, a comentat. Dar și așa cred că îmi faci prea multe.
- Parcă simt o urmă de regret?
Rânjetul mi-a dispărut de pe buze, lăsând doar o urmă că a fost acolo la un moment dat. Știam prea bine că regreta, vedeam asta atât de bine în ochii ei chiar după ce începeam să ne îmbrăcăm. Preferam întotdeauna să mă axez pe zâmbetul ei sau pe obrajii ei rozalii, dar știam prea bine că în spatele lor se ascundea regretul.
- Nu, m-a mințit ea, lăsându-și privirea în jos, sperând că nu aveam să văd dincolo de comportamentul ei. Mersi că m-ai adus.
Luna era dificilă și mi-ar fi trebuit o viață întreagă să o înțeleg pe deplin, dar în cele câteva luni în care am ajuns să ne cunoaștem, puteam să fiu sigur că eram pe drumul cel bun, în ciuda obstacolelor pe care le ridica între noi.
- Pot să te sărut? am întrebat-o, ignorându-i modul deloc subtil de a mă expedia.
A tresărit și m-a privit de parcă îmi pierdusem mințile, ceea ce nu puteam promite că era departe de adevăr. Și-a aruncat privirea în jur, verificând câte persoane ne-ar fi putut vedea.
- Poftim?
- Vreau să te sărut, i-am explicat. Și promit că n-o să cadă tavanul pe noi dacă vom face asta în văzul lumii.
A zâmbit ușor în colțul gurii și m-am bucurat de roșeața din obrajii săi. Eu și promisiunile mele.
- Bine.
- Bine? am întrebat surprins, imaginându-mi că nu am auzit bine.
- Bine, poți să mă săruți.
