- Editorul este nerăbdător, Axel. Doar dă-mi o dată fixă pentru a-l calma.
M-am strâmbat la vocea pisăloagă a agentului meu, care mă sunase de cel puțin trei ori numai în ziua respectivă. Voia cel de-al doilea volum din romanul meu, cel pe care nu aveam cum să îl termin în mai puțin de o lună, chiar dacă aș fi scris în fiecare zi câte ceva. Ceea ce îmi era imposibil.
Nu i-am spus că nu am mai reușit de ceva timp să mai scriu. Nu de când ceea ce a fost între mine și Luna s-a dus pe apa sâmbetei. Nu aveam habar că eram genul de scriitor care are nevoie de o atmosferă plăcută pentru a scrie. Sau de cineva lângă.
Și cum Luna nu mai era, nici celelalte nu mai apăreau de ceva vreme. Nici măcar Jess. Părea supărată pe mine sau doar distantă, iar eu, ca un dobitoc de care eram convins că eram, nici nu am întrebat.
- Editorul este nerăbdător sau tu ești?
Mi-am dat ochii peste cap la ideea că folosea imaginea editorului pe post de scuză. Știam că ceea ce îmi sugerea el era spre binele meu, oarecum, deși era chiar și mai mult spre binele lui și al editurii care îmi publicase primul volum. Dacă cel de-al doilea volum ar fi ajuns în mâinile lor, ar fi fost publicat în doi timpi și trei mișcări și distribuit în toate librăriile și magazinele online din țară. Sute de mii de achiziții, ceea ce însemna sute de mii de lire în buzunarele editurii. Iar dacă editura lua bani, agentul lua bani, eu luam bani. Toată lumea era fericită.
Mai puțin nefericitul care părea că nu știa să mai tasteze pe un amărât de laptop.
Uram să fiu presat. Uram să mă simt nevoit să scriu doar pentru că editorul aștepta, când am început primul roman tocmai pentru cât de bine mă simțeam când deschideam pagina electronică și tastam. Nu am făcut-o pentru cititori. Nu am făcut-o nici pentru agentul sau editura care urmau să mă ajute în publicarea cărții. Nu am făcut-o nici măcar pentru bani.
Am făcut-o pentru mine. Pentru cât de natural se simțea să scriu. Să spun povești. Să ating imposibilul.
- Amândoi suntem, a recunoscut. Și cititorii. Tu știi câte emailuri primește editura pentru cel de-al doilea volum? Nu, nu știi pentru că te ascunzi.
- Se numește incognito, am făcut eu pe deșteptul, știind că aveam să îl enervez mai tare.
- Câte scene mai ai de scris? a continuat, ignorându-mi tentative de glumă.
Mi-am strâns degetele în pumn și am scrâșnit din dinți.
- Nu e treaba ta, Daniel. Și nu mă mai stresa. Nu ajută cu nimic.
Mi-am luat telefonul de la ureche și am apăsat nervos pe cercul roșu de pe ecran.
Poate dacă i-aș fi spus prin ce trec, atunci ar fi fost mai înțelegător. Dar nici măcar eu nu știam cu exactitate prin ce treceam. Cum se numea un scriitor care nu mai putea să scrie?
Un idiot. Asta eram.
Nu era ca și cum Luna fusese acolo când am început să scriu. Sau atunci când am început să corectez. Sau atunci când am trimis agentului manuscrisul. Nu avea niciun sens să leg toate lucrurile acestea de ea când ea nici măcar nu a fost acolo de la bun început. A apărut abia mai târziu și mi-a zdruncinat iremediabil viața.
Și, cu toate acestea, nu puteam să o blamez pentru nimic. Nu purta nicio vină pentru cât de mult o dădeam eu în bară.
Noaptea trecută am dormit îmbrățișați. N-ar fi trebuit. Ar fi trebuit să o refuz atunci când mi-a cerut să mă așez lângă ea, având în vedere cât de puțin lucidă părea. Oricât de mult mi-a plăcut să o simt din nou în brațele mele, eram un idiot pentru că am ignorat promisiunile făcute.
