Toxic

Capitolul 9

Plutesc pe un norișor pufos, de când tata mi-a spus că se va gândi cu privire la facultate. Nu vreau să îmi fac speranțe deșarte, ar fi nedrept să nu accepte un lucru atât de neimportant pentru el, dar atât
de esențial pentru mine.

Mă strecor printre oamenii adunați la carnaval, veselia lor este în total acord cu cea care rezonează din mine. Trebuie să mă întâlnesc cu Marco, fix în fața caruselului, dar mai întâi vreau să scap de Giovanni.
E înalt și mare ca un urs grizzly, dar foarte încet, așa că nu îmi este prea greu să scap de el în hărmălaia asta.

Grăbesc pasul, lovindu-mă în treacăt de necunoscuți care mă apostrofează cu priviri încruntate sau înjurături. Îmi iau o geacă pe mine și îmi așez o șapcă, așa cum am văzut într-un film, pentru a-l deruta pe Giovanni. Ia-o pe-asta bodyguardul lui Pește!

M-am amestecat printre trecători, o străină anonimă, la fel ca ei. Îl zăresc pe Marco, care se apropie cu un zâmbet pe chip.

- Haide, pe aici, îmi spune ghiduș Marco.

Îl urmez cu un zâmbet larg și aș spune tâmp pe chip, la naiba, aș fi capabilă să-l urmez și-n iad. Nu mi-ar păsa că aș arde iar și iar în focuri grele mistuindu-mă până aș ajunge scrum. Sunt iresponsabilă când vine vorba de el. Ireal de nesăbuită, practic nu mă recunosc. Grăbim pașii, ca Giovanni să nu ne repereze.

Ne adăpostim într-un cort, sub un rând de bănci. Respir zgomotos în ton cu gălăgia de afară, și inima stă să spargă pieptul. Și atunci se întâmplă...momentul în care fiecare fibră din mine este străpunsă de curenți. Momentul în care inima uită să bată și repornește iară. Clipele de dinaintea unui impact din înaintea unui tsunami.

Teama...dorința se amestecă într-un cocktail periculos de rău când buzele lui încep să mă atragă în vârtejul lor.

Corpul mi se inundă cu valuri imense ce se izbesc în celulele din mine. Inima se luptă cu prea mult sânge, pompând aritmic. Îmi e sufletul cotropit și trupul plin de scântei de dorință. Nu știu ce se întâmplă cu mine, nu știu decât că poate veni și sfârșitul lumii și mie nu mi-ar păsa. Aș muri fericită. Sărutată până la capătul lumii și dincolo de el.

Limba lui se joacă într-un ritm lent și mult prea senzual. Este bine că stau jos, știu sigur că genunchii mi s-ar înmuia devenind unii gelatinoși, fără viață. Îmi suge limba, și îmi scapă un geamăt înăbușit, de plăcere. Novice, nu îndrăznesc decât să îmi mișc buzele, în ritmul impus de el.

Mă devorează încet, până rămân fără aer, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă. Nu știu cât timp trece, secole, secunde, și ne oprim. Nu e suficient. Mai vreau. Mai vreau să gust din el.

- Ești delicioasă, îmi spune. Nu mă satur de tine.

- Nu vreau să te saturi de mine.

- Nici n-o voi face. Niciodată.

Mă zăpăcește cu vorbele sale, care dau de pământ cu mine, și mă sfărâmă în bucăți prea mici, care se pierd printre firele de iarbă. Să îl
cred? Ne cunoaștem de prea puțin timp, cine este? De unde a venit? Și
de ce mă tulbură atât de tare?

- Hai să mergem.

- Unde?

- Am o surpriză pentru tine.