Toxic

Capitolul 26

Alessia

Playlist: Andia- Anotimpuri

Sentimentele mele pentru Marco trebuiau să moară, să le dau foc și să le îngrop cenușa în cel mai ascuns loc din inimă. Singura mea greșeală era simplul fapt că mă îndrăgostisem de omul nepotrivit. Sau așa credeam, că simt toate acestea pentru el. Simțeam? Ce se întâmplase cu tot focul dintre noi? Înghețase, purtat printre amintiri și anotimpuri? Era o adevărată iarnă între noi și în sufletul meu.

Dragostea -cel mai mare păcat pentru care aveam să plătesc o viață-ntreagă. Să îți păstrezi inocența și sufletul curat într-o lume murdară e uneori imposibil. Oamenii ar face orice să îți distrugă visurile, speranța, bucuria. Tu nu renunța aș vrea să îmi zică cineva. Nu renunța, încă mai e speranță.

Ignazio îmi deschide portiera, pozând în gentlemanul care nu e. E doar
un bădăran, cu aere de tip obișnuit să obțină ce vrea, când vrea, cum vrea. Nu se va întâmpla asta, nu cu mine. Îmi va deveni soț, dar nu îmi va obține inima. Pentru că ultimul lucru pe care îl voi face este să mă îndrăgostesc de Ignazio.

– Ești cam tăcută azi! remarcă pe un ton jucăuș. Nicio jignire, niciun
cuvânt de ocară la adresa mea până acum? Ce e cu tine, oare?

– Ce aș putea spune, mă rog?

- Despre cât ești de fericită că mergem să îți cumpăr inelul de logodnă!

– Uau, uită-te la mine, cât de fericită sunt, și îmi așez mâinile trăgând
de colțurile gurii.

- Se vede, se vede, ești în al nouălea cer. Credeam că măcar gândul că
mergem la cumpărături te va entuziasma.

- Sunt extraordinar de entuziasmată, spun plictisită, pe un ton monoton.

- Te entuziasmează ceva, Alessia? Te văd tot timpul irascibilă, greu de mulțumit!

- În prezența ta, crezi că aș putea fi altfel?

- Nu sunt atât de dezagreabil, putem fi doi parteneri pe cinste, nu crezi?

- Nu, nu cred.

Pe cine mințea? Noi doi parteneri?
Niciodată!

- Ce îți place să faci de obicei?

Ce încerca să facă? Ce însemna asta?

- Care e mâncarea ta preferată? insistă cu o nouă întrebare.

- De ce? Ai de gând să îmi pui otravă în ea?

A început să zâmbească, și eu la fel.

- Nu știu. Poate.

- Îmi plac pastele. Tipic, nu? Pastele de orice fel, dar preferatele mele sunt cele cu sos de roșii, și mult parmezan.

- Atunci, știu cel mai bun loc unde putem mânca cele mai bune paste. Dar, mai întâi să îți luăm inelul.

- Nu trebuie să faci asta, Ignazio, i-am spus sec.

- Nu înțeleg! Ce fac?

- Nici eu nu știu, dar pare că vrei să fii drăguț din nu știu ce motiv. Pari dubios rău.

El pufnește în râs.

- Dubios? Așa e! E dubios să te scot la masă, nu? Să ne cunoaștem, pentru a nu mai fi mereu la cuțite?

Nu știu ce încearcă să facă, cred că doar se preface drăguț, având poate mustrări de conștiință, sau pur și simplu are dublă personalitate(nu cred, sigur are!). Una incisivă, malefică și cea aparent drăguță, aproape umană, afișată azi. Între cele două, este o linie mult prea subțire și ușor de trecut, nici nu știu la ce să mă aștept.