Toxic

Capitolul 17

Playlist: Jessie J- Who are you?

Alessia-prezent

Razele pătrund nepoftite în dormitor, anunțând o nouă zi. Ziua cea mare. Ziua în care destinul meu va marca un nou început de sfârșit.

Să îți întâlnești soțul ar trebui să fie o adevărată bucurie, nu și în cazul meu.

Mă ridic cu greu din pat și mă gândesc că a mă preface bolnavă pare o scuză destul de plauzibilă, și nu prea departe de adevăr. Nu m-ar crede nimeni, chiar dacă pe interiorul meu se prăbușesc bucăți din mine.

Nu aș avea nicio șansă să nu particip la cina de diseară la care va participa familia Conti. Cu un picior în
ghips și pe jumătate moartă și tot ar trebui să fiu prezentă.

Ziua decurge normal la școală, unde mai uit puțin de evenimentul tragic care va avea curând. Când ajung acasă,  Carlotta, menajera mea, mă întâmpină veselă, etalând câteva rochii.

– Bună, draga mea. Mama ta m-a trimis cu aceste rochii pentru tine, flutură entuziasmată rochiile.

– Grozav, mormăi total îmbufnată.

– Grozav, sunt superbe ce-i cu tine, cu fața asta de înmormântare? Azi, e ziua cea mare!

Carlotta este cea mai tânără dintre angajatele familiei, o femeie plinuță,
cu părul șaten, prins în coadă de cal, și cu o pereche de ochi albaștri
superbi.

– Mai bine mor decât să particip la cină.

– Nu spune asta, îl mâni pe Dumnezeu. Hai du-te la baie, aranjează-te puțin. Îți aduc ceva de mâncare?

– Nu pot mânca nimic, dar îți mulțumesc Carlotta.

Petrec restul zilei închisă în cameră, cu gândurile mele toxice și moralul demn de un condamnat la moarte. Între timp, aleg cu Carlotta o rochie albastră cu mâneci lungi și dantelă, care pare cea mai simplă dintre toate cele alese de mama. Mă așez în fața oglinzii, în timp ce o admir pe Carlotta cum îmi aranjează părul, în bucle largi.

– Ești frumoasă, Ale! Logodnicul tău va fi în limbă după tine.

– Mda...probabil. Nu-mi pasă.

– Ai emoții, așa-i?

– Da, răspund fără vlagă, și ea nu mai insistă.

Nu vreau să știe ce am pe suflet, deși, bănuiesc că toți angajați noștri știu ce se petrece.

Arunc o ultimă privire în oglindă, văd o femeie frumoasă și elegantă. Îi mai zăresc ceva...tristețea, frustrarea, speranța. Nu voi ceda atât de ușor. Sunt o D'Angelo. Nu voi renunța fără luptă.

Când îl zăresc pe Ignazio Conti, nu îi văd decât ochii întunecați, care mă privesc rece, indiferent, ca pe o marfă. Mă cântărește din priviri încercând să îmi scruteze sufletul. Părul îi e negru, și pe alocuri observ câteva fire albe.

Ne salutăm sec, fără nicio emoție, doar ura din mine dacă ar fi un fulger în acest moment probabil l-ar trăzni pe-ndată.

Tata îl sărută pe ambii obraji, de parcă l-ar cunoaște de când lumea. Poate așa și e. Un sentiment de dezgust mă cuprinde brusc, căci știu că totul e doar o afacere care trebuie îndeplinită. În timp, ce ei își vor fi îndeplinit scopurile, singura care va suferi voi fi eu.

Socrul meu, Umberto Conti, mă cercetează cu o privire feroce, plină de gheață. Doar soacra mea, Maria pare puțin mai ,,umană". Mă irită până la cer, comportamentul părinților mei, se poartă cu familia Conti, de parcă ar fi de neam regal.