Pactul din Eden

1

Dominic

Încerc să mă concentrez asupra pânzei din fața mea și să nu dau prea multă importanță femeii din fața mea — care-și socate puțin prea tare în evidență sânii. Dacă nu aș fi un profesionist, aș ruga-o să se oprească pentru că sunt șanse mari să-și rupă spatele din cauza efortului.

Din fericire pentru mine, astăzi voi termina în sfârșit tabloul și sper să nu mai fiu nevoit prea curând să-i văd sânii femeii ăsteia. Pe ai ei sau a oricărei alte femei. Singurii pe care îmi doresc să-i văd sunt ai soției mele.

— Te descurci? mă întreabă cu o voce mieroasă, în încercarea stupidă de a părea seducătoare.

— Da, murmur cu jumătate de gură, uitându-mă în continuare la pensula care îi conturează chipul pe pânză.

— Pari încordat.

Pot să-mi dau seama după tonul ei că zâmbește cu gura până la urechi. De când m-a contactat pentru a-i picta un tablou cu ea, goală, femeia asta nu a făcut nimic altceva decât să depună eforturi considerabile ca să mi se strecoare pe sub piele. Mi-ar fi plăcut să refuz, dar suma pe care mi-a fluturat-o pe sub nas era mai mult decât generoasă așa că nu am avut de ales. Eu și Caroline avem nevoie de banii ăștia mai mult decât vrea ea să recunoască.

Ridic ochii din tablou pentru a analiza câteva detalii, iar sfârcurile ei rozalii, ușor întărite, îmi creează o senzație ciudată în tot corpul. Spatele mi se îndreaptă aproape automat și mă rog în sinea mea să termin cât mai rapid cu tot acest circ. Este evident că femeia asta nu dă doi bani pe arta mea. A crezut doar că poate să se distreze cu mine până când soțul ei putred de bogat se va gândi să o bage în seamă.

— Nici nu te uiți la mine, rostește supărată și se ridică, înfășurându-și corpul cu un halat din mătase.

— Doamnă Adams, eu sunt aici doar pentru a-mi face treaba.

— Ieși.

Modul în care scuipă cuvintele reușește să-mi atingă un nerv și sunt pe cale să-i spun toate lucrurile pe care le-am pătrat în mintea mea în ultimele zile. Reușesc totuși să mă abțin. Mă ridic de pe scaunul din lemn, adunându-mi pe rând lucrurile.

— Tabloul ar fi fost gata în câteva minute.

— Nu-mi pasă, poți să-l arunci la gunoi. Oricum arta ta nu merită nici măcar un cent.

Rânjesc involuntar, uitându-mă la pensulele din mâna mea.

— Dar totuși ați vrut să vă pictez goală.

— Da, credeam că ești un profesionist.

Îmi înalț bărbia spre ea și prima dată observ cum obrajii i-au căpătat o nuanță roșiatică, cel mai probabil din cauza nervilor pe care-i simte acum.

— Sunt, tocmai asta a fost problema.

Acestea fiind spuse, îmi iau lucrurile și părăsesc apartamentul, lăsând-o pe doamna Adams să-și bage unghiile în gât dacă asta își dorește. Nici măcar nu-mi mai pasă că a refuzat să-mi plătească tabloul pentru că o parte din mine știe care au fost intențiile sale de la bun început. Iar eu nu mă vând. Cu atât mai puțin unei femeie care trăiește veșnic cu impresia că totul i se cuvine.

Când închid ușa în urma mea, aud bag un zgomot provocat de câteva obiecte aruncate în sufragerie — spațiul pe care-l foloseam pentru a picta tabloul. Ar trebui să-mi pară rău pentru amărăciunea ei, dar nu reușesc să simt decât pură satisfacție că am reușit să-i țin piept. Dacă am fi continuat ședință cel mai probabil ar fi început să se masturbeze doar ca să-mi capteze atenția. Și nu vreau să fiu înțeles greșit, Isabella Adams chiar arăta foarte bine, dar nu era soția mea ceea ce a creat o barieră indestructibilă între noi doi. Nu-mi doresc sub nicio formă să mă gândesc la lucruri obscene cu vreo altă femeie în afară de Caroline a mea.