Pactul din Eden

2

Juliette

Sunt atentă la operație, concentrându-mă cât de mult pot pe gesturile propriilor mele mâini și uitându-mă din când în când la ecranele din partea dreaptă. Pe pat, tânara Joyce zace inconștientă, cu jumătate din chip acoperit de o mască. Tenul îi este mai palid decât ar fi în mod normal, iar asta nu mă ajută deloc.

— Aproape am terminat, anunț, mai mult pentru liniștea mea.

Un zgomot puternic îmi străpunge organele, anunțându-mă că sunt pe cale să o pierd pe Joyce. Nu, nu se poate, moartea nu poate câștiga și de data asta.

Îmi adun toate forțele necesare ca să încep manevrele de resuscitare, dar totul în jurul meu devine un haos. Pot să-mi aud pulsul cum îmi răsună în timpane, acompaniat de cuvintele colegilor mei pe care nu reușesc să le disting.

— Haide, Joyce.

Am continuat manevrele de resuscitare, iar defibrilatorul a emis impulsuri electrice de două ori. Am tras aer în piept și am privit-o cum zace inconștientă, trecând din ce în ce mai tare pe lumea cealaltă. Toate speranțele mele sunt puse în această ultimă tentativă de a-i salva viața. În sală răsună din nou acel zgomot, ridicându-i pentru câteva secunde corpul de pe masa de operații.

În sală se lasă brusc o liniște sfâșietoare, întreruptă doar de sunetul provocat de monitorul care afișează o linie perfect dreaptă.

— Ora decesului, verific ceasul înainte de a continua să rostesc cuvintele într-un mod mecanic. Trei treizeci și trei.

Efectul pierderii unei paciente atât de tinere îl resimt în fiecare por pentru că nici măcar nu-mi dau seama când ies din sala de operații. Mă las condusă de picioare până în sala de așteptare unde se află familia lui Joyce. Cu toții sar ca arși când mă văd, iar eu abia dacă reușesc să-mi stăpânesc emoțiile.

— Cum este fiica mea?

— Joyce este bine?

Nici măcar nu am curajul necesar să-mi ridic privirea spre ei, dar trebuie să o fac pentru că acesta îmi este jobul. Oricât de mult mi-ar plăcea ceea ce fac, în momente ca acesta aș prefera să fi ales cu totul alt domeniu. Unul care să nu mă oblige să dai vestea morții unor părinți plini de speranțe.

— Domnule și doamnă Adler, am făcut tot ceea ce ne-a stat în mâini, dar din păcate Joyce a decedat.

Buzele li se transformă într-o linie dreaptă și am nevoie de toată puterea de care dispun ca să mă răsucesc pe călcâie și să plec pur și simplu. Adu în urma mea strigătele disperate ale unei mame și plânsetele unui tată care nu-și va mai vedea niciodată fiica.

Mă închid în propriul meu birou, sprijinindu-mi mâinile de marginea din lemn și dorindu-mi cu disperare să arunc tot ceea ce se află în calea mea.

Pierderea unui pacient nu devine niciodată mai ușoară, cu atât mai puțin când pacientul este tânăr, cu un viitor strălucit în fața ochilor de care nu se va mai putea bucura vreodată. Joyce era înotătoare de performanță și a aflat că are leucemie, iar din fericire sora ei a fost compatibilă pentru un transplant de măduvă osoasă. Chiar și acum îmi reapare în minte chipul ei plin de bucurie când a aflat că are șanse mari să se recupereze. N-a răspuns la niciun alt tratament așa că a fost impetuos necesar să recurgem la operație. Desigur, nu m-aș fi așteptat niciodată ca ea să moară în mâinile mele. Pe masa de operații. După ce eu i-am spus că totul va fi bine.