Pactul din Eden

4

Juliette

Am privit ceasul din colțul biroului în mod obsesiv până când s-a făcut în sfârșit ora șapte și am putut să închid totul pentru a ieși dintre pereții care se strângeau în jurul meu.

Imediat ce am ieșit pe holul pustiu, am simțit cum pot să respir în voie. Amintirile lucrurilor care s-ar petrecut acolo în urmă cu câteva ore mă sufocă chiar și în momentul de față, dar încerc să ignor senzația cât timp mă îndrept spre ieșire. Îi salut în treacăt pe câțiva din colegii mei care sunt în tura de noapte și trag aer în piept când împing ușa grea. Aerul rece de februarie îmi biruiește obrajii într-un mod delicios pe care-l savurez din plin.

La început, după ce toată adrenalina s-a risipit din corpul meu, am încercat să mă conving că nu făcusem nimic greșit când îi permisesem unui asistent să mi-o tragă în propriul birou. Bineînțeles, era doar o formă de a mă convinge pe mine însămi că nu făcusem ceva de-a dreptul odios. Acum sunt mai mult decât rușinată de propriul meu comportament și nu reușesc să-mi dau seama cum voi mai putea da ochii cu Marc. În ciuda neînțelegerilor pe care le avem, nu merita sub nicio formă o asemenea trădare din partea mea.

Apăs butonul de pe telecomanda micuță pe care am scos-o din geantă cât timp mă îndreptam spre mașină, iar farurile acesteia clipesc o singură dată. În acest moment, tot ce-mi doresc este să mă văd cu Vivian și să beau un pahar de vin în speranța că voi reuși să-mi calmez gândurile.

Rămân cu mâinile pe volan, ascultându-mi cele două voci care parcă se ceartă în capul meu. Una îmi rulează amintiri cu momente frumoase alături de Marc, iar cealaltă îmi amintește cât de mult s-a răcit relația dintre noi în ultimul timp. Veșnicele scuze, călătoriile care apăreau de nicăieri și cinele amânate sunt doar câteva din picăturile care au curs pe rând în paharul meu. Până astăzi când a curs ultima picătură, iar paharul meu s-a vărsat peste tot. N-am nicio scuză pentru ceea ce am făcut, dar cum să mă simt vinovată pentru ceva ce, în adâncul meu, mi-am dorit? Ar trebui să fiu ipocrită ca să spun acum că a fost o greșeală. Nu, nu a fost și știu asta prea bine. Mason n-a alunecat din greșeală pe o coajă de banană direct în mine ci eu mi-am deschis în mod voit picioarele pentru el. Pentru că eram sătulă să fiu ignorată de Marc.

Rotesc cheia în contact și dau drumul la muzică pentru a-mi acoperi gândurile. Barul în care urmează să mă întâlnesc cu buna mea prietenă este la doar câteva străzi distanță, iar gândul să-mi las mașina acolo doar ca să pot bea un pahar de vin, îmi surâde mai tare decât ar trebui.

După cincisprezece minute de aglomerație și trafic intens, îmi parchez mașina pe partea opusă pentru că, aparent, toate locurile de parcare din fața barului sunt ocupate. Vivian și cu mine venim aici din când în când pentru că ne place atmosfera relaxantă, dar se pare că l-au descoperit și alții între timp.

În timp ce mă uit stâna-dreapta în speranța că voi putea trece strada fără să aștept o veșnicie la semafor, simt o atingere pe braț. Sunt gata să-l pocnesc pe cel care îndrăznește să se apropie atât de mult de mine, dar din fericire îmi contenesc pornirea la timp. Altfel i-aș fi dat una în nas tocmai lui Vivian.

— Într-una din astea chiar o să mă lovești, se amuză ea pe seama reacției mele.

— Atunci nu te mai furișa de fiecare dată.

Ne luăm în brațe, strângându-ne reciproc după care trecem strada împreună. Fugim cât de rapid putem din cauza pantofilor cu toc, iar în secunda următoare, ne strecurăm în localul aglomerat. Cred că va trebui să-i propun prietenei mele să căutăm un alt loc pentru întâlnirile noastre nocturne.