Pactul din Eden

8

Juliette

Ies din sala de operații cu părul lipit de tâmple și complet extenuată, dar cu un zâmbet larg pe chip atunci când le dau vestea cea bună părinților lui Steven Brown. Cei doi se ridică imediat în picioare atunci când mă văd trecând pragul sălii de așteptare. Atenția îmi cade inițial asupra mâinilor care se susțin în continuare.

— Operația a fost un succes, sunt primele cuvinte pe care le spun.

Așa cum sunt momente în care îmi doresc să fi ales o altă meserie, așa sunt și momente ca acesta — în care mă bucur că am urmat această vocație. Trăiesc pentru clipele în care am ocazia să le dau vești bune oamenilor, pentru cum li se luminează chipul când află că persoana iubită este bine.

Steven Brown este unul din cazurile fericite pentru că boala sa a fost detectată în faza incipientă, iar lobectomia a fost soluția la care am decis să apelăm.

Mâna doamnei Brown o lasă pe cea a soțului ei pentru a le cuprinde pe ale mele care încă sunt acoperite de mănuși chirurgicale.

— Vă mulțumim din suflet, doamnă doctor, sunteți o minune pentru noi!

Lacrimile avertizează să-mi părăsească obrajii, dar reușesc să le țin în frâu și să-i zâmbesc femeii din fața mea.

— Va trebui să-l monitorizăm în continuare pentru a vedea cum evoluează lucrurile, dar momentan Steven este pe drumul cel bun.

Arunc o ultimă privire în direcția lor, după care mă răsucesc pe călcâie și prăsesc sala de așteptare mai fericită ca niciodată. Pierderea lui Joyce îmi distrusese plăcerea pentru locul meu de muncă, fiind cel mai sfâșietor moment din ultimii ani, dar acum simt că am de ce să mă agăț. Trebuie să țin cu dinții de amintirile oamenilor pe care i-am salvat, a celor pe care i-am ajutat.

Imediat ce mă schimb în hainele mele obișnuite, primul lucru pe care îl fac este să iau telefonul în mână pentru a-l suna pe Marc. După câteva secunde, vocea robotului mă anunță că pot să las un mesaj, dar închid înainte să-și termine propoziția. Voi mai încerca să-l sun o dată după ce voi ajunge acasă. Momentan îmi doresc să mă arunc pe canapeaua din sufragerie și să-mi pun un pahar de vin binemeritat — în cinstea lui Steven.

Îmi adun toate lucrurile și verific să nu fi ratat nimic pe biroul meu relativ curat. Ochii îmi aterizează pe fișa medicală a lui Caroline Cross și, inevitabil, îmi revin în minte imagini cu Dominic. Fracțiunea de secundă în care degetele noastre s-au atins a fost mai mult decât suficientă pentru a-mi stârni un val ciudat de electricitate în tot corpul. Chiar și acum pot să-l resimt așa că scutur din cap pentru a alunga orice senzație.

Pe hol îi salut pe toți cei care-mi ies în cale, iar asta îl include și pe Mason cu care nu m-am mai intersectat din ziua aceea. Ne întâlnim uneori prin spital, dar e de parcă momentul acela nu ar fi existat vreodată. Ceea ce e foarte bine pentru că-mi doresc cu disperare să uit că am făcut așa ceva.

Ajung la mașină și sunt pregătită să pornesc de pe loc, dar o apăsare ciudată în piept mă face să mă opresc. Îmi caut telefonul aruncat pe undeva prin geantă și, imediat ce-l găsesc, apăs pe numele lui Marc.

Nu răspunde. Din nou.

Panica mi se instalează în tot corpul, iar simplă idee că ar fi putut păți ceva se așterne deasupra mea precum un nor negru.

După ce încerc să-l mai sun o dată și obțin același rezultat, decid să mă ocup de asta acasă. Mă strădui din răsputeri să nu îmi fac scenarii sumbre în minte, dar nu mă pot gândi la nimic altceva.