Pactul din Eden

5

Dominic

Au trecut aproape douăzeci de minute de când sunt gata pentru mica noastră ieșire în oraș și tot atâtea de când aștept ca soția mea să își facă apariția.

Îmi ridic mâna și verific ceasul vechi pe care l-am primit cadou de la Caroline cu ocazia primului Crăciun petrecut împreună. Au trecut exact două ore de când a dispărut în baie și de atunci n-a mai dat niciun semn.

— Caro, o să întârziem, ridic tonul, suficient de mult ca ea să mă audă.

În următoarele secunde, liniștea se așterne din nou, dar din fericire aud scârțâitul provocat de ușa veche din lemn tocmai când gura mi s-a deschis pentru a mai spune ceva.

Soția mea își face apariția în cadrul ușii de la dormitorul nostru și pare că mi-a șters cu buretele toate cuvintele din vocabular. Rămân complet uluit de picioarele ei lungi, lăsate la vedere de o rochie din lână, cu mâneci și un material care i se mulează perfect pe trup.

— Sunt gata, mă anunță ea.

— Ești superbă.

Complimentul meu o face să zâmbească iar acum, în lumina asta caldă, cu părul lăsat să-i curgă în valuri pe spate, Caroline arată din nou ca femeia de care eu m-am îndrăgostit.

Pășește spre mine cu același zâmbet larg imprimat pe buzele strălucitoare, cel mai probabil din cauza unui luciu din cele o sută pe care le deține. Îmi întind mâna spre ea fără să mă gândesc prea mult, iar în următoarea secundă, îi simt sânii lipiți de pieptul meu. Îi dau șuvițele după ureche, analizându-i chipul și savurând modul în care înghite în gol.

— Aș accepta să întârziem la film doar ca să-ți pot ridica rochia asta și să ți-o trag chiar aici, pe masă.

Energia dintre noi se schimbă brusc pentru că Caroline mă îndepărtează într-un mod subtil.

— Ar trebui să plecăm, nu vreau să ajungem târziu.

Nu îndrăznesc să-i spun nimic, dar sunt destul de sigur că expresia facială mă trădează în acest moment. Caro în schimb nu pare să fie câtuși de puțin interesată de acest aspect pentru că îmi zâmbește și trece pe lângă mine de parcă nu i-aș fi făcut o propunere sexuală acum câteva secunde. Voi alege să cred că nu se simte bine. Oricare variantă e mai bună decât să accept realitatea.

Îmi iau cheile din cutia de pe holul nostru destul de spațios și îi deschid ușa soției mele ca ea să poată ieși înaintea mea. Evit să mă uit la ea când se întoarce cu spatele. Și asta pentru că nu-mi doresc să mă refuze din nou așa cum a făcut-o acum câteva clipe. Nu pentru că m-aș simți eu prost ci pentru că aș face-o pe ea să se simtă incomodă.

Cât timp închid ușa de la apartament, răsucind cheia de două ori, încerc să mă gândesc dacă ar trebui sau nu să discut cu ea despre comportamentul ei distant.

— Este totul în regulă?

— Îhm, mă doare doar puțin capul.

Nu sunt idiot și nici nu o cunosc pe Caroline de ieri. Știu perfect când minte, iar acum este mai mult decât evident că încearcă să-mi vândă o gogoașă. În loc să încep o discuție pe acest subiect, aleg să cred că atmosfera dintre noi se va schimba imediat ce vom ajunge la cinema.

Coborâm scările până când părăsim clădirea, iar adierea rece a vântului mă face să mă uit imediat la picioarele dezgolite ale soției mele. Rochia îi ajunge până puțin sub genunchi, dar mă îndoiesc că nu s-a cutremurat din cauza schimbării de temperatură. Sfârcurile care i se ițesc prin materialul rochiei îmi confirmă această ipoteză.