Cu chipuri reci și priviri de gheață,
Se mișcă printre noi, ca umbre tăcute,
Sunt ca niște stânci, neclintite, impasibile,
Suflete de piatră, de emoții lipsite.
Dar sub pojghița rece, ascunsă în adânc,
Se zbate un foc mocnit, o furtună de simțiri,
Emoții ascunse, ce nu pot fi văzute,
Dorințe reprimate, speranțe neîmplinite.
Au suferit prea mult, au fost răniți de viață,
Au învățat să se ascundă, să-și protejeze inima fragilă,
Au construit ziduri înalte, din teamă și durere,
Ca să nu mai fie răniți niciodată, niciodată.
Dar sub masca de piatră, inima lor bate,
Simte dragoste, simte durere, simte bucurie,
Doar că nu le pot arăta lumii, le ține captive,
Le sufocă, le ascunde în adâncul ființei lor.
O, de-ar putea să spargă lanțurile fricii,
Să dărâme zidurile tăcerii,
Să lase emoțiile să curgă liber,
Să fie din nou oameni, nu doar umbre de piatră.
Dar e greu să lupți cu demonii din interior,
E greu să te deschizi lumii, când ai fost rănit de atâtea ori,
E greu să fii vulnerabil, când ești mereu în gardă,
Dar poate într-o zi, vor găsi puterea,
Să spargă carapacea de piatră,
Să lase lumina să intre în sufletul lor,
Și să fie din nou liberi, să fie din nou fericiți.
